J.K. Rowling, autoarea romanelor Harry Potter, despre activismul transsexual: Sunt îngrijorată de explozia uriașă de femei tinere care doresc să își schimbe sexul/ Am fost numită „o femeie ușoară” de activiștii transsexuali, iar cărțile mele au fost arse

Articolul acesta nu este ușor de scris din motive care vor deveni în scurt timp evidente, însă simt că a venit vremea să ofer niște explicații în legătură cu o problemă învăluită în toxicitate. Scriu rândurile de față fără vreo dorință de a augmenta această toxicitate.

Pentru cei care nu știu: în luna decembrie mi-am arătat, printr-o postare pe Twitter, susținerea față de Maya Forstater, o specialistă în probleme de taxare care și-a pierdut locul de muncă pentru niște așa-zise „postări transfobice” pe Twitter.  Ea a mers în fața tribunalului și a cerut judecătorului să decidă dacă părerea potrivit căreia sexul este determinat biologic este protejată de lege. Judecătorul a hotărât că nu este.

Interesul meu cu privire la transsexualitate exista cu vreo doi ani înainte să apară problema cu Maya, timp în care am urmărit îndeaproape dezbaterea despre conceptul de identitate de gen. Am întâlnit oameni transsexuali, am citit diverse cărți, bloguri și articole scrise de persoane trans, specialiști de gen, persoane inter-sexuale, psihologi, experți în salvgardare, asistenți sociali și medici și am urmărit numeroase discursuri online.

Pe de-o parte, interesul meu pentru această problemă a fost unul profesional, pentru că scriu o serie de cărți în centrul cărora se află infracțiuni săvârșite în zilele noastre, iar detectiva mea fictivă se află la vârsta la care este interesată și afectată în mod direct de aceste probleme. Pe de altă parte însă, interesul a fost profund personal, după cum sunt pe cale să explic.

Pe tot parcursul perioadei în care căutam să învăț cât mai multe despre acest subiect, am primit nenumărate acuzații și amenințări pe pagina mea de Twitter, venite din partea activiștilor comunității transsexuale. Toate acestea au început de la un simplu like. Când a început să mă intereseze chestiunea identității de gen și cea a transsexualității, am început să fac capturi de ecran comentariilor care mă interesau ca, ulterior,  să cercetez mai îndeaproape argumentele și problemele ridicate de aceștia. Într-o zi am dat din neatenție like unui comentariu. Acel like a fost luat drept dovada rea-voinței mele și din acel moment am început am început să fiu hărțuită.

După câteva luni, infracțiunea pe care o comisesem prin acel like s-a agravat când am început să urmăresc contul de Twitter al lui Magdalen Berns. Magdalen a fost o feministă și o lesbiană extrem de curajoasă, care se lupta cu o tumoare pe creier în fază terminală. Am început să o urmăresc fiindcă voiam să întru în contact cu ea, lucru pe care l-am și făcut până la urmă. Magdalen credea cu tărie în importanța sexului biologic și nu considera că lesbienele ar trebui acuzate de bigotism fiindcă refuză să se angajeze în relații romantice cu femei transsexuale care au încă un penis. Acest lucru a fost suficient pentru activiștii care au făcut legătura între cele două evenimente și astfel abuzul în mediul online s-a intensificat.

Am menționat toate acestea ca să explic faptul că eram pe deplin conștientă de ce se va întâmpla atunci când voi începe să o susțin pe Maya. Mă așteptam la amenințările cu violența, mi se spusese deja că ucid persoanele transsexuale cu ura mea, fusesem numită o târfă și cărtile mele fuseseră arse de acești activiști înrăiți (unul dintre ei mi-a spus că le-a transformat în îngrășământ).

Contul de Twitter mi-a fost blocat, moment în care am fost suprinsă de avalanșa de emailuri și scrisori care a urmat, dintre care marea majoritate erau pozitive și încurajatoare. Acestea veneau din partea unor oameni amabili, empatici și inteligenți. Unii dintre ei lucrau în domenii care se ocupau cu disforia de gen și transsexualitatea și toți erau îngrijorați în legătură cu felul în care un concept socio-politic influențează politica, medicina și salvgardismul. Sunt îngrijorați din cauza pericolului pe care acest concept îl reprezintă pentru tineri, homosexuali, femei și drepturile acestora.  Și, mai presus de toate, sunt îngrijorați din cauza acestui climat plin de teamă, care nu face bine nimănui, cu atât mai puțin tinerilor transsexuali.

M-am retras de pe Twitter cu multe luni înainte și după ce mi-am manifestat susținerea față de Maya, pentru că îmi afecta în mod negativ sănătatea mintală. M-am reîntors doar fiindcă voiam să împărtășesc cu ceilalți o carte pentru copii gratuită, în timpul pandemiei. Imediat după publicare, niște activiști care cu siguranță cred despre ei înșiși că sunt buni, empatici și progresiști, au început să se manifeste pe pagina mea de Twitter, acuzându-mă de ură, folosind apelative și sloganuri misogine și, mai ales, după cum știe orice femeie implicată în această dezbatere, spunându-mi că sunt o TERF.

Pentru cei care nu știu – și de ce ați ști?- TERF este un acronim folosit de activiștii trans pentru sintagma transexclusionary radical feminist. În prezent, o secțiune uriașă și diversă de femei sunt numite TERF, cu toate că marea majoritate nu au fost niciodată feministe radicale. Exemplele de așa-numite TERF variază de la mama unui copil homosexual care se teme de faptul că fiul sau fiica ei dorește să treacă la alt sex pentru a scăpa de intimidarea homofobă la care este supus(ă), până la o doamnă în vârstă, total nefeministă, care a jurat să nu mai viziteze magazinul Marks & Spencer pentru că politica acestuia permite oricărui bărbat care se identifică cu o femeie accesul în vestiarele femeilor. În mod ironic, feministele radicale nu sunt nici măcar transexclusive – ele includ bărbați transsexuali în feminismul lor, pentru că aceștia s-au născut femei.

Acuzațiile acestea au reușit să intimideze un număr mare de oameni, instituții și organizații pe care le admiram, care se dovedesc lașe în fața unor acuzații puerile. „Vor spune că suntem transfobici! Vor spune că urâm transsexualii!”. Și ce mai urmează, vor spune că aveți pureci? Vorbind acum din perspectiva unei femei biologice, mulți oameni care dețin poziții de autoritate chiar ar trebui să aibă mai mult curaj (lucru fără îndoială posibil, conform spuselor unor oameni care susțin că peștii clovni sunt dovada că oamenii nu sunt specii dimorfice).

De ce scriu acest articol? De ce nu continui să lucrez în liniște și nu îmi țin capul plecat?
Fiindcă am cinci motive de îngrijorare cu privire la activismul trans și m-am decis că trebuie să vorbesc despre ele.

În primul rând, am o fundație de caritate care se concentrează pe atenuarea defavorizării sociale în Scoția, cu precădere în ceea ce le privește pe femei și pe copii. Printre altele, fundația mea organizează proiecte pentru femeile încarcerate și pentru supraviețuitoarele abuzurilor domestice și sexuale. De asemenea, finanțez cercetarea medicală a sclerozei multiple, o boală care diferă enorm în forma de manifestare la bărbați și la femei. Îmi e clar de ceva vreme că noul activism trans are (sau este probabil să aibă, dacă toate cerințele sale sunt îndeplinite) un impact semnificativ asupra multora dintre cauzele pe care le susțin, deoarece încearcă să erodeze definiția legală a sexului și să îl înlocuiască cu termenul de gen.

Al doilea motiv este acela că sunt o fostă profesoară și fondatoarea unei organizații caritabile pentru copii, ceea ce mă face să fiu interesată atât de educație, cât și de salvgardare. Ca mulți alții, sunt îngrijorată de efectul pe care drepturile transsexualilor îl va avea asupra ambelor domenii.

Al treilea motiv este acela că, în calitate de autor interzis, sunt foarte interesată de libertatea de exprimare pe care am apărat-o public, chiar și în fața lui Trump.

La al patrulea motiv, lucrurile devin foarte personale. Sunt îngrijorată de uriașa explozie de femei tinere care doresc să își schimbe sexul și, de asemenea, de numărul din ce în ce mai mare al acelora care vor să se detransiționeze (adică să revină la sexul lor inițial), deoarece regretă că au făcut acest pas care, în unele cazuri, le-a modificat corpul în mod irevocabil și le-a răpit fertilitatea. Unii spun că au decis să își schimbe sexul după ce și-au dat seama că erau atrași de același sex și că tranziția a fost parțial determinată de homofobia fie din societate, fie din familiile lor.

Probabil că majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de acest lucru – nici eu nu am fost, până nu am început să cercetez acest subiect – însă în urmă cu zece ani, majoritatea persoanelor care doreau să treacă la sexul opus erau bărbați. Acest raport s-a inversat acum. Marea Britanie a înregistrat o creștere de 4400% a fetelor care optează pentru tratamentul de tranziție. De asemenea, fetele cu autism sunt foarte numeroase în rândul celor care optează pentru schimbarea de sex.

Același fenomen este vizibil și în SUA. În 2018, medicul și cercetătorul american Lisa Littman și-a propus să îl cerceteze. Într-un interviu, ea a spus:

„Online, părinții descriau un model foarte neobișnuit de identificare drept transsexual, în care mai mulți prieteni și chiar grupuri de prieteni întregi s-au identificat drept transsexuali în același timp. Ar fi fost neprofesionist să nu iau în considerare anturajul și influențele colegilor ca potențiali factori. ”

Littman a menționat platfomele Tumblr, Reddit, Instagram și YouTube ca factori care contribuie la Disforia de Gen Rapidă la Debut (ROGD), unde consideră că „tinerii au creat camere de ecou deosebit de insulare”.

Articolul ei a provocat furori. Littman a fost acuzată de părtinire și de faptul că dezinformează publicul cu privire la persoanele transsexuale, a fost supusă unui tsunami de abuzuri și unei campanii care își propunea să o discrediteze atât pe ea, cât și munca ei. Ziarul a retras articolul de pe internet și l-a revizuit înainte de a-l republica. Cu toate acestea, cariera ei a avut de suferit la fel de tare ca în cazul Mayei Forstater. Lisa Littman a îndrăznit să conteste unul dintre elementele centrale ale activismului trans – anume că identitatea de gen a unei persoane este înnăscută, la fel ca orientarea sexuală. Conform activiștilor, nimeni nu ar putea fi constrâns să își schimbe sexul.

Argumentul multor activiști trans este acela că, dacă nu îi lăsăm pe adolescenții care suferă de disforie de gen să își schimbe sexul, se vor sinucide. Într-un articol în care explică de ce a demisionat de la Tavistock (o clinică a Serviciului Național de Sănătate din Anglia), psihiatrul Marcus Evans a declarat că afirmațiile conform cărora copiii se vor sinucide dacă nu li se permite tranziția, „nu se aliniază în mod substanțial cu date sau studii solide în acest domeniu. Și nici nu se aliniază cazurilor pe care le-am întâlnit de-a lungul deceniilor în calitate de psihoterapeut.”

Scrierile a numeroși tineri transsexuali ne înfățișează un grup de oameni deosebit de sensibili și inteligenți. Cu cât am citit mai multe dintre poveștile lor despre disforie de gen, anxietate, disociere, tulburările de alimentație, auto-vătămare și ura de sine, cu atât m-am întrebat dacă, de m-aș fi născut 30 de ani mai târziu, nu aș fi încercat și eu să fac tranziția. Ar fi fost o mare ușurare să scap de faptul de a fi femeie. Ca adolescent, m-am luptat cu tulburarea compulsiv-obsesivă. Dacă aș fi găsit online comunitatea și empatia pe care nu le puteam găsi în mediul din jurul meu, cred că aș fi putut fi convinsă să mă transfo