J.K. Rowling, autoarea romanelor Harry Potter, despre activismul transsexual: Sunt îngrijorată de explozia uriașă de femei tinere care doresc să își schimbe sexul/ Am fost numită „o femeie ușoară” de activiștii transsexuali, iar cărțile mele au fost arse

Articolul acesta nu este ușor de scris din motive care vor deveni în scurt timp evidente, însă simt că a venit vremea să ofer niște explicații în legătură cu o problemă învăluită în toxicitate. Scriu rândurile de față fără vreo dorință de a augmenta această toxicitate.

Pentru cei care nu știu: în luna decembrie mi-am arătat, printr-o postare pe Twitter, susținerea față de Maya Forstater, o specialistă în probleme de taxare care și-a pierdut locul de muncă pentru niște așa-zise „postări transfobice” pe Twitter.  Ea a mers în fața tribunalului și a cerut judecătorului să decidă dacă părerea potrivit căreia sexul este determinat biologic este protejată de lege. Judecătorul a hotărât că nu este.

Interesul meu cu privire la transsexualitate exista cu vreo doi ani înainte să apară problema cu Maya, timp în care am urmărit îndeaproape dezbaterea despre conceptul de identitate de gen. Am întâlnit oameni transsexuali, am citit diverse cărți, bloguri și articole scrise de persoane trans, specialiști de gen, persoane inter-sexuale, psihologi, experți în salvgardare, asistenți sociali și medici și am urmărit numeroase discursuri online.

Pe de-o parte, interesul meu pentru această problemă a fost unul profesional, pentru că scriu o serie de cărți în centrul cărora se află infracțiuni săvârșite în zilele noastre, iar detectiva mea fictivă se află la vârsta la care este interesată și afectată în mod direct de aceste probleme. Pe de altă parte însă, interesul a fost profund personal, după cum sunt pe cale să explic.

Pe tot parcursul perioadei în care căutam să învăț cât mai multe despre acest subiect, am primit nenumărate acuzații și amenințări pe pagina mea de Twitter, venite din partea activiștilor comunității transsexuale. Toate acestea au început de la un simplu like. Când a început să mă intereseze chestiunea identității de gen și cea a transsexualității, am început să fac capturi de ecran comentariilor care mă interesau ca, ulterior,  să cercetez mai îndeaproape argumentele și problemele ridicate de aceștia. Într-o zi am dat din neatenție like unui comentariu. Acel like a fost luat drept dovada rea-voinței mele și din acel moment am început am început să fiu hărțuită.

După câteva luni, infracțiunea pe care o comisesem prin acel like s-a agravat când am început să urmăresc contul de Twitter al lui Magdalen Berns. Magdalen a fost o feministă și o lesbiană extrem de curajoasă, care se lupta cu o tumoare pe creier în fază terminală. Am început să o urmăresc fiindcă voiam să întru în contact cu ea, lucru pe care l-am și făcut până la urmă. Magdalen credea cu tărie în importanța sexului biologic și nu considera că lesbienele ar trebui acuazate de bigotism fiindcă refuză să se angajeze în relații romantice cu femei transsexuale care au încă un penis. Acest lucru a fost suficient pentru activiștii care au făcut legătura între cele două evenimente și astfel abuzul în mediul online s-a intesificat.

Am menționat toate acestea ca să explic faptul că eram pe deplin conștientă de ce se va întâmpla atunci când voi începe să o susțin pe Maya. Mă așteptam la amenințările cu violența, mi se spusese deja că ucid persoanele transsexuale cu ura mea, fusesem numită o târfă și cărtile mele fuseseră arse de acești activiști înrăiți (unul dintre ei mi-a spus că le-a transformat în îngrășământ).

Contul de Twitter mi-a fost blocat, moment în care am fost suprinsă de avalanșa de emailuri și scrisori care a urmat, dintre care marea majoritate erau pozitive și încurajatoare. Acestea veneau din partea unor oameni amabili, empatici și inteligenți. Unii dintre ei lucrau în domenii care se ocupau cu disforia de gen și transsexualitatea și toți erau îngrijorați în legătură cu felul în care un concept socio-politic influențează politica, medicina și salvgardismul. Sunt îngrijorați din cauza pericolului pe care acest concept îl reprezintă pentru tineri, homosexuali, femei și drepturile acestora.  Și, mai presus de toate, sunt îngrijorați din cauza acestui climat plin de teamă, care nu face bine nimănui, cu atât mai puțin tinerilor transsexuali.

M-am retras de pe Twitter cu multe luni înainte și după ce mi-am manifestat susținerea față de Maya, pentru că îmi afecta în mod negativ sănătatea mintală. M-am reîntors doar fiindcă voiam să împărtășesc cu ceilalți o carte pentru copii gratuită, în timpul pandemiei. Imediat după publicare, niște activiști care  cu siguranță cred despre ei înșiși că sunt buni, empatici și progresiști, au început să se manifeste pe pagina mea de Twitter, acuzându-mă de ură, folosind apelative și sloganuri misogine și, mai ales, după cum știe orice femeie implicată în această dezbatere, spunându-mi că sunt o TERF.

Pentru cei care nu știu – și de ce ați ști?- TERF este un acronim folosit de activiștii trans pentru sintagma transexclusionary radical feminist.  În prezent, o secțiune uriașă și diversă de femei sunt numite TERF, cu toate că marea majoritate nu au fost niciodată feministe radicale. Exemplele de așa-numite TERF variază de la mama unui copil homosexual care se teme de faptul că fiul sau fiica ei dorește să treacă la alt sex pentru a scăpa de intimidarea homofobă la care este supus(ă), până la o doamnă în vârstă, total nefeministă, care a jurat să nu mai viziteze magazinul Marks & Spencer pentru că politica acestuia permite oricărui bărbat care se identifică cu o femeie accesul în vestiarele femeilor. În mod ironic, feministele radicale nu sunt nici măcar transexclusive – ele includ bărbați transsexuali în feminismul lor, pentru că aceștia s-au născut femei.

Acuzațiile acestea au reușit să intimideze un număr mare de oameni, instituții și organizații pe care le admiram, care se dovedesc lașe în fața unor acuzații puerile. „Vor spune că suntem transfobici! Vor spune că urâm transsexualii!”. Și ce mai urmează, vor spune că aveți pureci?  Vorbind acum din perspectiva unei femei biologice, mulți oameni care dețin poziții de autoritate chiar ar trebui să aibă mai mult curaj (lucru fără îndoială posibil, conform spuselor unor oameni care susțin că peștii clovni sunt dovada că oamenii nu sunt specii dimorfice).

De ce scriu acest articol? De ce nu continui să lucrez în liniște și nu îmi țin capul plecat?
Fiindcă am cinci motive de îngrijorare cu privire la activismul trans și m-am decis că trebuie să vorbesc despre ele.

În primul rând, am o fundație de caritate care se concentrează pe atenuarea defavorizării sociale în Scoția, cu precădere în ceea ce le privește pe femei și pe copii. Printre altele, fundația mea organizează proiecte pentru femeile încarcerate și pentru supraviețuitoarele abuzurilor domestice și sexuale. De asemenea, finanțez cercetarea medicală a sclerozei multiple, o boală care diferă enorm în forma de manifestare la bărbați și la femei. Îmi e clar de ceva vreme că noul activism trans are (sau este probabil să aibă, dacă toate cerințele sale sunt îndeplinite) un impact semnificativ asupra multora dintre cauzele pe care le susțin, deoarece încearcă să erodeze definiția legală a sexului și să îl inlocuiască cu termenul de gen.

Al doilea motiv este acela că sunt o fostă profesoară și fondatoarea unei organizații caritabile pentru copii, ceea ce mă face să fiu interesată atât de educație, cât și de salvgardare. Ca mulți alții, sunt îngrijorată de efectul pe care drepturile transsexualilor îl va avea asupra ambelor domenii.

Al treilea motiv este acela că, în calitate de autor interzis, sunt foarte interesată de libertatea de exprimare pe care am apărat-o public, chiar și în fața lui Trump.

La al patrulea motiv, lucrurile devin foarte personale. Sunt îngrijorată de uriașa explozie de femei tinere care doresc să își schimbe sexul și, de asemenea, de numărul din ce în ce mai mare al acelora care vor să se detransiționeze (adică să revină la sexul lor inițial), deoarece regretă că au făcut acest pas care, în unele cazuri, le-a modificat corpul în mod irevocabil și le-a luat fertilitatea. Unii spun că au decis să își schimbe sexul după ce și-au dat seama că erau atrași de același sex și că tranziția a fost parțial determinată de homofobia fie din societate, fie din familiile lor.

Probabil că majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de acest lucru – nici eu nu am fost, până nu am început să cercetez acest subiect – însă în urmă cu zece ani, majoritatea persoanelor care doreau să treacă la sexul opus erau bărbați. Acest raport s-a inversat acum. Marea Britanie a înregistrat o creștere de 4400% a fetelor care optează pentru tratamentul de tranziție. De asemenea, fetele cu autism sunt foarte numeroase în rândul celor care optează pentru schimbarea de sex.

Același fenomen este vizibil și în SUA. În 2018, medicul și cercetătorul american Lisa Littman și-a propus să îl cerceteze. Într-un interviu, ea a spus:

„Online, părinții descriau un model foarte neobișnuit de identificare drept transsexual, în care mai mulți prieteni și chiar grupuri de prieteni întregi s-au identificat drept transsexuali în același timp. Ar fi fost neprofesionist să nu iau în considerare anturajul și influențele colegilor ca potențiali factori. ”

Littman a menționat platfomele Tumblr, Reddit, Instagram și YouTube ca factori care contribuie la Disforia de Gen Rapidă la Debut (ROGD), unde consideră că „tinerii au creat camere de ecou deosebit de insulare”.

Articolul ei a provocat furori. Littman a fost acuzată de părtinire și de faptul că dezinformează publicul cu privire la persoanele transsexuale, a fost supusă unui tsunami de abuzuri și unei campanii care își propunea să o discrediteze atât pe ea, cât și munca ei. Ziarul a retras articolul de pe internet și l-a revizuit înainte de a-l republica. Cu toate acestea, cariera ei a avut de suferit la fel de tare ca în cazul Mayei Forstater. Lisa Littman a îndrăznit să conteste unul dintre elementele centrale ale activismului trans – anume că identitatea de gen a unei persoane este înnăscută, la fel ca orientarea sexuală. Conform activiștilor, nimeni nu ar putea fi contrâns să își schimbe sexul.

Argumentul multor activiști trans este acela că, dacă nu îi lăsăm pe adolescenții care suferă de disforie de gen să își schimbe sexul, se vor sinucide. Într-un articol în care explică de ce a demisionat de la Tavistock (o clinică a Serviciului Național de Sănătate din Anglia), psihiatrul Marcus Evans a declarat că afirmațiile conform cărora copiii se vor sinucide dacă nu li se permite tranziția, nu „se aliniază în mod substanțial cu date sau studii solide în acest domeniu. Și nici nu se aliniază cazurilor pe care le-am întâlnit de-a lungul deceniilor în calitate de psihoterapeut.”

Scrierile a numeroși tineri transsexuali ne înfățișează unui grup de oameni deosebit de sensibili și inteligenți. Cu cât am citit mai multe dintre poveștile lor despre disforia de gen, anxietate, disociere, tulburările de alimentație, auto-vătămare și ura de sine, cu atât m-am întrebat dacă, de m-aș fi născut 30 de ani mai târziu, nu aș fi încercat și eu să fac tranziția. Ar fi fost o mare ușurare să scap de a fi femeie. Ca adolescent, m-am luptat cu tulburarea compulsiv-obsesivă. Dacă aș fi găsit online comunitatea și empatia pe care nu le puteam găsi în mediul din jurul meu, cred că aș fi putut fi convinsă să mă transform în fiul pe care tatăl meu a spus deschis că l-ar fi preferat.

Când am citit despre teoria identității de gen, mi-am amintit cât de mental asexuală mă simțeam în tinerețe. Îmi amintesc cum s-a descris Colette ca o „hermafrodită mentală” și cuvintele lui Simone de Beauvoir: „Este perfect natural ca femeia viitorului să se simtă indignată de limitele pe care le impune sexul ei. Adevărata întrebare nu este de ce ar trebui să le respingă; problema este mai degrabă să înțeleagă de ce le acceptă. ”

Cum nu aveam posibilitatea de a deveni bărbat în anii ’80, cărțile și muzica au fost cele care m-au ajutat să fac față atât problemelor mele de sănătate mintală, cât și sexualizării și prejudecăților care îndeamnă atât de multe fete la un război împotriva corpurilor lor. Din fericire pentru mine, mi-am regăsit propriul simț al alterității și ambivalența cu privire la faptul de a fi femeie reflectate în activitatea scriitoarelor și muzicienelor care m-au asigurat că, în ciuda a tot ceea ce o lume sexistă încearcă să arunce asupra femeilor, e în regulă să nu te simți roz, proaspătă și fericită în propriului tău cap; este în regulă să te simți confuz, întunecat, atât sexual cât și non-sexual, nesigur de cine ești.

Vreau să fiu foarte clară aici: știu că tranziția va fi o soluție pentru unii oameni disforici de gen, cu toate că sunt conștientă de faptul că studiile au arătat că între 60-90% dintre adolescenții disforici de gen vor depăși această problemă odată cu vârsta. De nenumărate ori mi s-a spus să „întâlnesc niște oameni trans”. Am făcut-o: pe lângă câțiva oameni mai tineri, care erau toți adorabili, se întâmplă să cunosc o minunată femeie transsexuală, care este mai în vârstă decât mine. Deși vorbește deschis despre trecutul ei în calitate de bărbat gay, întotdeauna mi-a fost greu să mă gândesc la ea ca la orice altceva decât ca la o femeie și cred (și cu siguranță sper) că este complet fericită că a făcut tranziția. Cu toate acestea, fiind mai în vârstă, a trecut printr-un proces lung și riguros de evaluare, psihoterapie și transformare etapizată. Explozia actuală a activismului trans solicită eliminarea aproape a tuturor sistemelor prin care candidații pentru schimbarea de sex trebuiau să treacă la un moment dat. Mulți oameni nu știu acest lucru, însă un bărbat care nu intenționează să aibă vreo intervenție chirurgicală sau să ia hormoni poate acum să-și asigure un certificat de recunoaștere a sexului și, din punct de vedere legal, să fie o femeie.

Trăim în perioada cea mai misogină din câte am trăit. În anii ‘80, îmi imaginam că viitoarele mele fiice, dacă aș avea unele, vor trăi mult mai bine decât am făcut-o eu, dar între reacția împotriva feminismului și o cultură online saturată de pornografie, cred că lucrurile s-au agravat semnificativ pentru fete. Niciodată nu am văzut femei denigrate și dezumanizate în măsura în care sunt acum. De la lunga istorie de acuzați de agresiune sexuală a liderului lumii libere și mândria lui de a le „prinde de păsărică”, până la mișcarea incel („celibat involuntar”) în cadrul căreia bărbații împroașcă cu ură împotriva femeilor care nu le oferă sex, la activiștii trans care declară că TERF-urile au nevoie de pălmuire și reeducare, bărbații din spectrul politic par să fie de acord: femeile caută probleme cu lumânarea. Peste tot, femeilor li se spune să tacă și să se așeze dacă vor să le fie bine.

Am citit toate argumentele care încearcă să ne convingă că feminitatea nu se regăsește în corpul sexual, la fel și afirmațiile potrivit cărora femeile biologice au experiențe complet diferite și le găsesc, de asemenea, profund misogine și regresive. Este, de asemenea, clar că unul dintre obiectivele negării importanței sexului este acela de a eroda ceea ce unii par a vedea ca ideea crudă și segregaționistă a femeilor care au propriile lor realități biologice sau – la fel de amenințătoare –ideea că acestea ar avea realități comune, care le fac o clasă politică coezivă. Sutele de e-mailuri primite în ultimele zile dovedesc că această eroziune la fel de mult și pe alții. Nu este suficient ca femeile să fie aliate comunității trans. Ele trebuie să accepte și să admită că nu există nicio diferență între femeile transsexuale și ele însele.

Dar, după cum au spus-o multe femei înaintea mea, a fi femeie nu este un costum. „Femeia” nu este o idee în capul unui bărbat. „Femeia” nu este un creier roz, pasiunea pentru Jimmy Choos sau oricare alta dintre ideile sexiste care acum trec drept progresiste. Mai mult decât atât, limbajul „incluziv” care denumește persoanele de sex feminin „menstruatoare” și „persoane cu vulvă” este resimțit de femei ca dezumanizant și degradant. Pot să înțeleg de ce activiștii trans consideră că acest limbaj este potrivit și chiar amabil, dar pentru acelea dintre noi care au avut parte de vulgarități și atacuri verbale din partea bărbaților, acest limbaj nu este neutru, ci ostil și alienant.

Ceea ce mă aduce la al cincilea motiv pentru care sunt profund îngrijorată de consecințele actualului activism trans.

Sunt o persoană publică de mai bine de douăzeci de ani și nu am vorbit niciodată despre faptul că sunt o supraviețuitoare a abuzului domestic și a agresiunii sexuale. Acest lucru nu se datorează faptului că mi-e rușine că mi s-au întâmplat aceste lucruri, ci pentru că este traumatizant să mi le reamintesc. De asemenea, simt nevoia să o protejez pe fiica mea din prima căsătorie. N-am vrut să împropriez în niciun fel o poveste care îi aparține și ei. Cu toate acestea, cu puțin timp în urmă am întrebat-o cum s-ar simți dacă aș vorbi public despre această parte a vieții mele, iar ea m-a încurajat să o fac.

Spunând aceste lucruri nu caut simpatie, ci o fac din solidaritate cu numărul mare de femei care au experiențe similare cu ale mele, care au fost acuzate de bigotism fiindcă au îngrijorări cu privire la spațiile pentru un singur sex.

Am reușit să scap din prima mea căsătorie nu fără anumite dificultăți, dar acum sunt căsătorită cu un bărbat cu adevărat bun și mă simt în siguranță în moduri în care nu mă așteptam să mă simt nici într-un milion de ani. Cu toate acestea, cicatricile lăsate de violența și agresiunea sexuală nu dispar, indiferent cât de iubit ai fi și oricât de mulți bani ai avea. Neliniștea mea continuă a ajuns să fie văzută ca o glumă în familie – chiar și eu o consider amuzantă – dar sper ca fiicele mele să nu fie niciodată speriate de zgomote bruște sau de oameni care se apropie neașteptat pe la spate, așa cum mi se întâmplă mie.

Dacă ai putea intra în capul meu, ai înțelege ce am simțit când am citit despre o femeie transsexuală omorâtă de un bărbat violent, și ai găsi solidaritate și rudenie. Pot să simt foarte clar teroarea în care acea femei trans și-a petrecut ultimele secunde pe pământ, pentru că și eu am cunoscut momente de frică oarbă când mi-am dat seama că singurul lucru care mă ține în viață era puținul autocontrol al atacatorului meu.

Cred că majoritatea persoanelor transsexuale nu doar că nu reprezintă o amenințare  pentru ceilalți, dar sunt și vulnerabile din toate motivele expuse mai sus. Persoanele transsexuale merită și au nevoie de protecție. Ca femei, cel mai probabil aceștia sunt uciși de partenerii sexuali. Femeile transsexuale care lucrează în industria sexului, în special femeile de culoare, sunt sub un risc deosebit. Ca orice altă supraviețuitoare a abuzurilor domestice și a agresiunii sexual, nu simt decât empatie și solidaritate cu femeile transsexuale care au fost abuzate de bărbați.

Vreau deci ca femeile transsexuale să fie în siguranță. În același timp, nu vreau ca fetele și femeile biologice să se simtă altfel. Când deschideți ușile băilor și cabinelor de probă oricărui bărbat care crede sau simte că este o femeie – și, așa cum am spus, certificatele de confirmare a sexului pot fi acum acordate fără a fi nevoie de intervenție chirurgicală sau hormoni – atunci deschideți ușa pentru toți bărbații care doresc să intre înăuntru. Acesta este adevărul pur și simplu.

Sâmbătă dimineață am citit că guvernul scoțian își continuă planurile controversate pentru recunoașterea genului, ceea ce va însemna că pentru ca un bărbat să „devină femeie”, el trebuie doar să spună că este una. Acest lucru m-a tulburat. În urma atacurilor neobosite din partea activiștilor trans pe social media, când eu eram acolo doar pentru a le oferi copiilor un feedback cu privire la imaginile pe care le-au desenat pentru cartea mea în timpul carantinei, am petrecut mare parte a zilei de sâmbătă într-un loc foarte întunecat din capul meu, amintindu-mi de o agresiune sexuală gravă pe care am suferit-o la douăzeci de ani. Asaltul respectiv s-a întâmplat la un moment și într-un spațiu în care eram vulnerabilă, iar un om a valorificat această  oportunitate. Nu puteam să opresc acele amintiri și mi-a fost greu să-mi opresc furia și dezamăgirea în legătură cu modul în care guvernul se joacă cu siguranța femeilor și a fetelor.

Sâmbătă seara, în timp ce mă uitam peste desenele realizate de copii, am uitat prima regulă de pe Twitter – niciodată să nu te aștepți la o conversație nuanțată – și am reacționat la o postare ce simțeam că folosește un limbaj degradant cu privire la femei. Am vorbit despre importanța sexului și, de atunci, plătesc prețul pentru decizia mea. Am fost numită transfobică, târfă, un TERF, contul mi-a fost blocat și mi s-a spus că merit lovituri de pumn și moartea. O persoană m-a numit Voldemort, simțind că aceasta era singura limbă pe care aș fi înțeles-o.

Ar fi foarte simplu să postez hashtag-urile răspândite pe Twitter pentru că, evident, drepturile transsexualilor sunt tot drepturile omului și viețile transsexualilor contează – aș fi felicitată pe loc și mi-aș semnala cu succes virtutea. Există bucurie, ușurare și siguranță în conformitate. Așa cum a scris Simone de Beauvoir, „… fără îndoială, este mai confortabil să suporți o robie orbă decât să te chinui să te eliberezi ; până și morții sunt mai potriviți pământului decât cei vii. ”

Un număr uriaș de femei e îngrozit în mod justificat de activiștii trans știu asta pentru că foarte multe au luat legătura cu mine și mi-au spus poveștile lor. Le este frică de șantaj, de pierderea locurilor de muncă și de violență.

Cu toată hărțuirea nesfârșită la care am fost expusă, refuz să mă înclin în fața unei mișcări care face un rău demonstrabil căutând să erodeze „femeia” ca o clasă politică și biologică și să ofere libertate agresorilor cum puține alte cauze au mai făcut. Sunt alături de femeile și bărbații curajoși, homosexuali, heterosexuali și transsexuali, care luptă pentru libertatea de exprimare și gândire, pentru drepturile și pentru siguranța celor mai vulnerabli membrii din societatea noastră: tineri gay, adolescenți fragili și femeile care doresc să păstreze spațiul doar pentru același sex. Sondajele arată că majoritatea femeilor se încadrează în această categorie, cu excepția celor privilegiate sau suficient de norocoase încât să nu fi fost niciodată victime ale violenței masculine sau a agresiunii sexuale și care nu au trebuit niciodată să se educe singure în legătură cu felul în care se pot proteja.

Singurul lucru care îmi dă speranță este faptul că femeile care pot protesta și se pot organiza, fac acest lucru și sunt sprijinite de niște bărbați și oameni transsexuali cu adevărat decenți. Partidele politice care caută să împace cele mai puternice voci din această dezbatere ignoră îngrijorările femeilor aflate în pericol. În Marea Britanie, femeile intră în contact de-a lungul liniilor de partid, îngrijorate de eroziunea drepturilor lor câștigate cu greu și de intimidarea din ce în ce mai răspândită la care sunt expuse. Niciuna dintre femeile care critică teoria de gen cu care am vorbit nu urăște persoanele transsexuale; chiar dimpotrivă. Multe dintre ele sunt interesate de această problemă în primul rând dintr-o preocupare pentru tinerii transsexuali și sunt foarte empatice față de adulții transsexuali care doresc pur și simplu să își trăiască viața, dar care se confruntă cu efectele negative ale unui activism pe care nu îl aprobă. Ironia supremă este că încercarea de a reduce la tăcere femeile prin cuvântul „TERF” a împins mai multe femei tinere spre un feminism radical decât a cunoscut mișcarea feministă vreme de decenii.

Ultimul lucru pe care vreau să-l spun este acesta: nu am scris acest eseu în speranța că cineva îmi va plânge de milă. Sunt extraordinar de norocoasă și cu siguranță sunt un supraviețuitor, nu o victimă. Am vorbit despre trecutul meu, din simplul motivă că, la fel ca orice altă ființă umană de pe această planetă, am o poveste de viață complexă, care îmi influențează și modelează temerile, interesele și opiniile. Nu uit niciodată această complexitate interioară atunci când creez un personaj și, cu siguranță, nu o uit niciodată când vine vorba de oameni transsexuali.

Tot ce cer – și tot ce îmi doresc – este ca o empatie și o înțelegere similară să fie extinsă către milioanele de femei a căror unică crimă este aceea de a-și dori ca îngijorările lor să fie ascultate fără să primească amenințări și abuzuri.

Sursă: J.K. Rowling Writes about Her Reasons for Speaking out on Sex and Gender Issues

Traducere de Iulia Nedelcu (studentă la Facultatea de Litere din Timișoara, specializarea limba și literatură franceză-italiană)