Adela Toplean: Despre pace și despre violență

În seara asta, vă propun spre lectură un fragment dintr-un text despre violență și angajament religios pe care l-am scris cu ceva timp în urmă pentru platforma contributors:

Cum se spune adesea, scopul toleranței nu este adevărul, ci pacea. Pentru instauarea păcii nu ți se cere să crezi în ceva. Pacifistul nu este omul care își iubește aproapele, ci omul care evită cu orice preț războiul. De fapt, pacea se instalează cel mai adesea pe niște premise ne-conturate moral, pe o logică pragmatică sau pe niște mecanisme de apărare nevrotice. Spaima de conflict te face să-ți vinzi mama, tata, copilul, valorile, orice ai la îndemână, doar ca să scapi de păruială. Tocmai de aceea toată lumea răsuflă ușurată când aude că teroriștii sunt atei. Cu necredincioșii parcă mai poți negocia. Parcă mai seamănă a oameni civilizați. Parcă mai au un dram de rațiune. Cu un om religios e greu să cazi de acord. E bătut în cap.

Deocamdată absolut toată lumea – de stânga, de dreapta, relativistă sau conservatoare, militantă sau abulică – e moralmente dezgustată de terorism. Că la baza acestui dezgust ar putea sta o tensiune sufletească comună, puțini sunt gata să accepte. Despre faptul că în sufletul omului care își vede toți trei prietenii desfigurați zăcând pe caldarâm ia naștere un soi de simțire apocaliptică,  nu vorbește nimeni.

Când bombele cad prin Europa una după alta, simțirea religioasă revine în suflete mai viguroasă ca niciodată, chiar ne-numită, chiar ne-asumată. Cu cât înțelegem mai puțin din ceea ce ni se întâmplă, cu atât vom simți mai monstruos, cu atât vom fi mai scuturați de fiori sacri.

Când se moare în cluburi, când se moare în aeroporturi, când se moare la metrou și în plină stradă, se conturează, inevitabil, niște Mari Vinovați. Aceștia vor face obiectul furiei iraționale și ai simțirii apocaliptice, nu ai dezbaterii raționale. Vinovații din Colectiv au fost urâți de oameni cu mult înainte ca raportul Guvernului să fi fost redactat. Teroriștii din Paris și Bruxelles au fost urâți de oameni pentru fundamentalismul lor cu mult înainte de punerea în circulație a acelui studiu care arată – de altfel stângaci – că teroristul notoriu este, de fapt, ateu. Procesele sufletești care îi determină pe oameni să atribuie un anumit profil “Vinovatului” nu intră în logica dezbaterii și cu atât mai puțin în vreo logică ideologică de felul corectitudinii politice.

Într-o lume complet lipstită de repere politice și spirituale credibile, încrederea în valori, în coduri etice, în instituții și în lideri  se acordă sau se retrage pe premise confuze, conjunctural-rudimentare și esențialmente iraționale. Nu e de mirare că mulți occidentali, cosmopoliți din dorința de a fi “pe val” și nu neapărat din vocație, sunt înspăimântați  de orice angajament religios, în primul rând de al lor personal.

De fapt, mulți se străduiesc să-și moduleze asumarea și să reziste supra-implicării.

Problema e că un astfel de om își va găsi ușor călăii. Fiecare relativist va muri – la propriu sau la figurat – de o mână asumat ucigașă.

În sensul ăsta, prostia lui Justin Trudeau are ceva paradoxal diabolic: if you kill your enemies, they win. Dacă îți omori dușmanul, dușmanul câștigă. Dușmanul te smulge din inconsistență, te transformă în ucigaș. Tocmai ți-a demonstrat că, până să-l ucizi pe el, erai un impostor.

Ne aflăm în fața unui paradox amețitor, terifiant: credem cu tot mai multă tărie în conștiința și în principiile noastre seculare, dar suntem din ce în ce mai asaltați – din interior și din exterior – de trăiri religioase totale; inclusiv credința într-o utopie seculară poate intra în această categorie.

Atunci când promovezi inconsistența valorilor, angajamentele totale se impun din ce în ce mai vehement încercând să iasă din logica anulantă a relativismului. Din ce ești mai convins de pertinența practicilor seculare, din ce te vei trezi mai surprins de paleta uriașă de derapaje ideologice, deopotrivă seculare și spirituale. Tu însuți vei deveni o victimă a valorilor și practicilor religioase cărora le negi autoritatea sau le subestimezi forța tratându-le, plin de deferență, ca opțiuni “moi”, perfect relative.

În neo-modernitate, mișcarea religioasă (de supra-angajare) sfârșește, deci, prin a se întoarce împotriva ei înseși. Cineva sau ceva îi va demonstra nocivitatea. Fie cu cifre, fie cu morți.

Că adevărata miză nu e frustrarea ci petrolul, că nu e Allah ci e disprețul, că e alta sau că sunt toate la un loc, e mai puțin important. Important este că, în cele din urmă, victima și călăul se vor regăsi pe același palier.

Realitatea este că adevărul morții este inflexibil. Această inflexibilitate a morții ne atinge în ceea ce avem noi mai profund și mai intim.

Din punctul acesta de vedere, se poate spune că opusul păcii nu este războiul, ci ura. Aflat față în față cu moartea, te cotropește groaza, te simți scuturat de fiorul sacru, de impulsuri atavice și de presimțiri apocaliptice – toate ilicite, toate tulburătoare, toate inacceptabile. Se impune o modulare. Nu dai curs simțirii extreme. Occidentalul, aflat sub dictatura corectitudinii politice, își trăiește anxios, vexat, resentimentar și reținut încarcerarea în propria-i relativitate, așa că zâmbește (sau plânge), jenat și nevrotic, ori de câte ori se simte îndemnat să lovească.

Să ia măsuri practice – fățiș potrivnice musulmanului – nu poate. Firește că orice măsură radicală îi repugnă moralmente. Tipul uman occidental nu e făcut pentru asta. Nici conștiința sa istorică nu-l recomandă pentru așa ceva. Va pendula, deci, disperat și disperant între islamofilie și islamofobie, se va refugia în resentiment, în ipocrizie sau în abulie. Va face absolut orice ca să nu-și confrunte procesele sufletești născute din revolta de a se fi transformat într-o ființă ospitalieră până la auto-anulare.

Musulmanul dezrădăcinat, pe de altă parte, trăiește dureros frustrarea de a fi mâna ieftină de lucru și vinovatul de serviciu. Reflexe ofensive de marginal, idei de grandoare, idealuri confuz- sau răspicat-religioase, frustrarea de a fi mereu Celălalt și niciodată mainstream se sincronizează uneori într-un îngrozitor dispozitiv sufletesc care începe să ticăie. Musulmanul dezrădăcinat este el însuși o bombă cu ceas.

Dialogul dintre noi și ei devine un schimb de resentimente.

Din schimbul acesta se nasc nu numai procese sufletești dintre cele mai înspăimântătoare și mai nocive pentru ființa umană (sentimentul copleșitor al imperfecțiunii sau al eșecului total în fața Celuilalt, sentimentul atotputerniciei, dorința de a distruge sau dorința de auto-anihilare), ci și multă confuzie: se mută accente, se schimbă mize, se amestecă decizii politice salutare cu tânguiri corecte politic, se supraestimează ori se subestimează riscurile, până când, într-un final, terorismul își pierde substanța, devenind orice altceva – de exemplu o mare problemă socială -, mai puțin ceea ce este în mod evident. Și anume moarte. Moarte de om. Între conferințe, răzbunări, râuri de lacrimi și media isterizate, esența se pierde. Se fură atât “dincolo”-ul cât și “dincoace”-le morții.

Ceea ne-ar putea scoate din ipocrize, din frică, din letargie, prostie, cinism sau ură oarbă este asumarea până la capăt a lucrurilor în care credem. Doar printr-o conduită socială, politică și intim-existențială explicit asumată mai putem ieși din impotență și revendica demn pacea, viața, istoria, memoria și moartea, împreună cu ceea ce se află dincolo și dincoace de ele.

Textul se poate citi integral aici: