Adela Toplean: Conformismul compulsiv

Când cineva poartă șosete cu “Muie PSD”, tricou cu “#rezist”, anunță pe Facebook că “Ne vedem la Girafă în fiecare seară, până scăpăm de Statul Mafiot!” și face watch party-uri cu prelegerile Gretei vom ști că avem de-a face cu un tip (sau tipă) care suferă de conformism compulsiv.

Alienarea compulsivă (“mă piș pe el de vot!”) și conformismul compulsiv (cu simptomatologia de mai sus), sunt cele două mari generatoare de pretenții.Despre pretenții am tot scris. Aș reaminti acum că pretenția, chiar și cea ingenuă, NU are conținut, de-asta o și numeam “vidul Eului”. Taman din acest motiv unora li se pare că a pretinde ceva e chiar mai important decât a căpăta efectiv lucrul pe care îl pretind.

Pretențiile oamenilor sunt într-adevăr extrem de vizibile în viața civică. Mult mai vizibile decât nevoile lor reale, profunde. Comportamente autentice pierd, sub presiunea publică, conținut și devin astfel pretenții goale.

Dacă tu, cel care pretinzi n-ai habar că pretinzi, cel din fața ta știe cu atât mai puțin! Jocul pretențiilor e un simulacru de relație, e un joc fără conținut relațional, iar nenorocirea e că jucătorii n-au habar de asta. Nu vreau să stric cheful nimănui, însă un tip pe care îl cunosc și care, “întâmplător”, e un fanatic al Gretei Thunberg, a deschis zilele trecute cu nonșalanță geamul de la mașină și a aruncat pet-ul de Coca-Cola pe marginea autostrăzii.

În fine, acest joc al pretențiilor e cu atât mai periculos cu cât e mai gălăgios și mai vizibil în social media, căci elementul compulsiv provenit din motivații profunde ambivalente (căci așa are loc suprainvestirea…) face să se impună cu ușurință pretutideni. Impunându-se, pretenția ajunge normă. Într-un final, se instituționalizează.

Pretențiile devin, prin instituționalizare, pretexte. Atunci le atașezi pseudoargumente, justificări, definiții și pseudodefiniții, o retorică, scripturi de toate felurile. Propria-ți conștiință pierde astfel accesul la acele conținuturi care compromit logic și afectiv varianta preferată (acum “pretextată”) a realității.
Un joc confuz al pretențiilor devine un extrem de primejdios joc al pretextelor oficiale.

Cu câteva pretexte bine alese se poate începe un periculos “joc de societate” numit totalitarism.

Concluzia: cu un păienjeniș de pretenții se poate submina ordinea socială prin destrămarea relațiilor dintre oameni, iar atunci când această destrămare alimentează mereu alte destrămări, se instalează dezordinea anomică.

De la anomie la totalitarism se trece la fel de firesc ca de la pretenții la pretexte.