Adela Toplean: Despre Canetti, contradicții, simulări și marțieni

În 25 iulie 1905 se năștea Elias Canetti. Astăzi mă simt îndemnată să discut două idei ale sale.

Prima: “It is not the contradictions that are terrible but their gradual weakening”.

Când am pus, în iarnă, pe Facebook acest citat, lumea nu prea a înțeles despre ce e vorba. Cum adică să slăbească contradicțiile? Pot intra oare contradicțiile ÎN DECLIN? Păi ce sunt contradicțiile? Trenduri? Moravuri?

Aici i-aici. Când oamenii închid pentru o perioadă lungă ochii la anumite inconsistențele logice, își pierd, treptat, capacitatea de a gândi disjunctiv. Tot treptat se bramburește și creierul social. Dacă îți pierzi capacitatea cognitivă de a distinge între o femeie despre care știi că NU e gravidă  și una care e vizibil gravidă, atunci oricine poate deveni, treptat, “puțin gravid”.

Ce mare lucru să fii nițel însărcinată?!

A fi în acord sau în dezacord REAL cu ceva sau cu cineva înseamnă, printre altele, și să nu-ți fi pierdut simțul esențialului. Dacă NIMIC nu ți se pare esențial, TOTUL te lasă rece, mai cu seamă contradicțiile care sunt, evident, greu de suportat dacă ești un pacifist convins.

Dacă n-ai simțul esențialului nu-l ai nici pe cel al erorii.

În scurtă vreme, tot ce e CU ADEVĂRAT important în viața ta dispare. Și tot ce e CU ADEVĂRAT important în viața cetății dispare de asemenea.

Dacă tot ceea ce e esențial ar dispărea BRUSC din viața ta, ai înnebuni. Ar apărea dedublările halucinatorii. Te-ai trezi, fără preaviz, în psihoză. Dacă tot ceea ce e esențial ar dispărea BRUSC din societate, s-ar instala anomia. Care, știm încă de la Durkheim, când e multă și bruscă, te aduce în pragul sinuciderii. La nivel social, știm de la Merton și de la Parsons, conduce la devianțe masive.

Elias Canetti ne spune însă că abia slăbirea GRADUALĂ a contradicțiilor e cu adevărat teribilă. Haideți să vedem ce înseamnă asta, de fapt. Când logica intră în declin așa cum, la jumătatea lui august, intră în declin colecția de vară de la H&M, pericolele sunt încă și mai mari decât dacă logica ar dispărea peste noapte. Cu declinul, oamenii izbutesc să se obișnuiască devenind, treptat, insensibili atât la propriile incoerențe cât și la ale altora.

Slăbirea contradicțiilor afectează atât conștiința de sine, cât și conștiința socială.

Apar, astfel, FALSELE conștiințe. La nivel social, ipostaza notorie a falsei conștiințe este ideologia  – care presupune întotdeauna un exces (compensatoriu) de raționalizare. La nivel individual, ipostaza notorie este self-improvement-ul – o “religie” perfect tautologică în contextul declinului contradicțiilor (cum să mă tot ameliorez în termenii proprii?).

Ambele pot fi privite ca reacții compensatorii la un mediu academic și social care încurajează PROGRAMATIC incompatibilitățile logice.

Logica NU dispare, deci, brusc. Ea nu este asasinată, ci – mai grav – simulată. Pe măsură ce tot mai mulți oameni devin genuin incapabili să mai distingă între “a fi CU ADEVĂRAT gravidă” și “a fi PUȚIN gravidă”, simularea are loc din ce în ce mai neglijent, până când principiile ei slăbesc, devin tot mai ușor de trecut cu vederea, într-un final dispărând fără ca oamenii să mai bage de seamă.

Aici aduc în discuție o altă idee a lui Elias Canetti din cunoscuta sa lucrare Crowds and Power. E vorba despre distincția dintre imitație, simulare și transformare. Canetti spune că oamenii au, într-adevăr, această înclinație spre metamorfoză. Conducătorii – despoții mai cu seamă – își strunesc cât pot de mult acest talent cameleonic. Ei nu-și permit transformări, ci doar simulări.

Am scris adesea că noi toți, cei de azi, trăim preponderent din pretenții. Mai în glumă mai în serios, dădeam chiar și o “definiție” a a loser-ului: cel care se epuizează în pretenție. Să aibă i se pare mai puțin decât să pretindă.

Revenind la ideea lui Canetti. Înlocuirea transformării cu simularea poate fi într-adevăr o strategie cunoscută vânătorilor, numai că azi confuziile care decurg de aici scapă controlului nostru.

Altfel spus, noi inițiem strategic substituția, însă tot noi începem să credem în propriile pretenții (care mobilizează afecte, nu raționamente. De acestea din urmă, am văzut, ne-am debarasat treptat). Când anume e vorba de transformare și când de simulare e o chestiune care ne scapă atât nouă, simulanților, cât și celor presupuși să înghită gălușca.

Nu pot să nu remarc că până și cel mai nevolnic influencer de pe Facebook mizează azi pe capacitatea lui de a simula o convingere cu scopul de a-i transforma pe ceilalți, de a-i determina pe ALȚII să și-o schimbe realmente.

E adevărat, poți foarte bine pretinde că o idee e de stânga când ea e de fapt de dreapta fără ca cineva din bula ta de Facebook să-ți semmaleze vreo incoerență ori să te facă, de la obraz, impostor. Firește că dacă simulezi asta sistematic, transformările dorite nu întârzie să apară. Se vor găsi oameni care să-ți aprecieze cu voturi – nu doar cu like-uri – transformarea. Poți foarte bine să crești priza la zona centrului prezentând idei extreme ca fiind niște idei moderate. Poți imita adversarul maimuțărindu-l. Mai apoi, îi poți simula poziția. Dacă chiar vrei, te poți transforma în el! În definitiv, spunea Canetti, omul dacă vrea să prindă prada, o convinge mai întâi că e la fel ca ea. Așa e de când lumea.

Ce NU e, însă, de când lumea este, o repet, poziția ambiguă a simulantului care, pe modelul păcălitorului păcălit, nu mai știe nici el dacă era presupus să rămână cum era, adică NESCHIMBAT. Motivele au fost expuse în prima parte a textului: lumea de azi nu mai oferă simulantului condițiile logice, existențiale, sociale, politice de care el are nevoie pentru a savura efectele propriului demers.

Una peste alta, veștile sunt proaste: slăbirea contradicțiilor îți pune viclenia milenară pe butuci.

Impresia mea e că se va desființa în curând atributul însuși de impostor sau de simulant! Ai, deci, de ales între o falsă conștiință și… inconștiență.

Ambele au, din păcate, efecte dezastruoase atât la nivel conceptual cât și la nivel de acțiune socială. Nu doar democrațiile, ci și științele se simt datoare să marginalizeze incompatibilitățile logice.

Nu mai poți demonstra nimic și nici vina n-o mai poți da pe cine te taie capul.

Am citit de curând un articol academic în care suicide bombers erau lăudați fiindcă sunt, pare-se, ființe sacrificiale. Cu “argumente irefutabile” în contextul teoretic dat! Peste tot, se înregistrează doar pierderi afective. Nicio pierdere logică.

Așadar, când astăzi ceva nu poate fi demonstrat ca aberant, ești legat de mâini și de picioare. Nu ai de ales decât să te înmoi. Nu mai poți da vina nici măcar pe ordinea cosmică ca nu cumva, făcând asta, să lezezi sentimente extraterestre.

Așa că eu, decât să fac vreo nedreptate vreunui marțian, mai bine pretind că m-am lăsat singură puțin gravidă.

Îi suntem astăzi cu toții recunoscători lui Elias Canetti că ne-a pus în vedere din timp că duplicitatea urmează să se desființeze.