• Acasa
  • Despre Marginalia
  • Contributori
  • Redactia
  • Biografii fondatori
[ Marginalia ] etc.
[ Marginalia ] etc.
  • Acasa
  • Despre Marginalia
  • Contributori
  • Redactia
  • Biografii fondatori
comments Share
You are reading
Adela Toplean. Pretenția ca memă
Adela Toplean. Pretenția ca memă
Home
Uncategorized

Adela Toplean. Pretenția ca memă

September 23rd, 2018 [ Adela Toplean ] [ Adela Toplean ] Cultura, Opinii, Societate, Uncategorized comments

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn WhatsApp

Mentalitatea loser-ului: se epuizează în pretenție. Să aibă i se pare mai puțin decât să pretindă.
Rogu-vă, nu mă acuzați încă de cruzime. Nu vă grăbiți. Veți mai avea prilejuri. Textul acesta (și altele care îi vor urma) vă pune la încercare nu numai răbdarea, ci și, veți vedea, instinctul de conservare. După lectură, veți avea încă și mai multe motive să mă ponegriți. Amânați-vă, deci, plăcerea.
Pentru moment, haideți să vedem cui îi spunem, în limbaj curent, loser? Celui care tocmai a pierdut un concurs de grant-uri pentru echipa sa de cercetare? Celui care a pierdut, la mustață, un concurs de atletism? Celui respins la un interviu pentru job? Evident că nu.

Cine este, deci, loser-ul? Un pueril convins care se bucură (cel mai adesea) de o inteligență nativă și care știe sau intuiește că pretenția trece mai ușor de gate-keeperii lumii moderne decât meritul sau recompensa. Știm că impulsul de a consuma o plăcere care se află la dispoziția ta se ține cel mai bine în frâu imaginându-ți o altă plăcere, mai îndepărtată. Walter Mischel găsise prin anii ’70 și un nume pentru copiii care reușeau să se abțină de la a devora singura prăjitură aflată pe masă, în fața lor, pentru că li se promitea o a doua, ceva mai târziu: high-delay children. Performanțele lor la școală s-au dovedit a fi superioare celor sfâșiați de poftă care își devorau prima prăjitură doar pentru că o aveau în față. Aș spune, deci, așa: loser-ul este un ever-delay child. Un “copil-minune” care a reușit performanța de a trăi exclusiv din pretenție.

Loser-ul nu este, așadar, nici “învinsul”, dar nici “ascetul” care își pune – în eternitate – pofta în cui. Pe el nu-l mistuie neapărat pofta. Loser-ului îi e de-ajuns să-i fie luată în serios pretenția c-ar pofti. Loser-ul este, deci, cineva care pierde constant tot ce se poate pierde, care pierde indefinit, căci pentru el nu contează nici cantitatea și nici calitatea a ceea ce pierde, căci el pierde și atunci când pierde, el pierde și atunci când câștigă.
El pierde pur și simplu fiindcă acesta e felul lui de a-și reprezenta lumea. Cum așa? Nu-l răpune tristețea? Nu-și pune capăt zilelor? Nu. Pretenția îl ține în viață. Pretenția ca mentalitate. Și pretenția ca savoir vivre. Uneori, pretenția ca pasiune. Pretenția ca festin. Din ce în ce mai des, pretenția ca ideologie.
Cum se poate una ca asta? Recitiți, vă rog, primul rând al textului.

Ceea ce vreau să spun acolo este că printre cei care pretind în mod constant ceva, se găsesc și cei care, în fond, sunt dezinteresați de ceea ce capătă. Imaginați-vă un om în toată firea care pune întrebări de dimineața până seara. Imaginați-vă că sunteți obligat să-l luați în serios și să-i răspundeți cu lux de amănunte, cu argumente bine ticluite. Nu-i așa că vă veți da seama din dezinteresul pe care îl manifestă pentru răspunsurile primite, că respectivul om nu are, de fapt, nimic de întrebat? Tot așa și loser-ul. El nu are nimic de primit pentru că, în definitiv, nici el nu știe dacă chiar are, la modul serios, ceva de cerut. Fiind el încremenit în pretenție, atunci când se întâmplă să capete doar pentru că a cerut, va privi cu nepăsare spre lucrul căpătat. Ce-i trebuie lui aia? Loser-ul nu e angajat în nicio tranzacție. Și pentru că nu se “complică” cu schimburi, nici nu face o analiză a costului și a sacrificiului. Așadar, ceea ce capătă nu are valoare.

Loser-ul sabotează nu doar economia interpersonală, ci și economia reală. Pretențiile lui – fără număr – s-au depreciat din rațiuni subiective, dar și sistemice, de “macroeconomie relațională”, prea complexe pentru a fi discutate aici pe larg. Să reținem doar că el, loser-ul, nu prea se omoară nici cu obiectele, nici cu subiecții. Impulsurile și plăcerile lui nu ajung să se obiectiveze într-un ceva cu valoare distinctă, intermediată corespunzător de un Celălalt sau de realitatea “pieții”. Și totuși, veți spune, cât de “dus cu pluta” sau de nătăfleț să fii ca să nu te intereseze ceea ce primești? De ce s-ar opri cineva la jumătatea drumului între pretenție și gratificație?
Se pot da răspunsuri psihologice (o incursiune în sistemul lui de motivații) dar și răspunsuri pornind de la comportamente sociale observabile. Se pare că loser-ul a intuit, totuși, o chestie fundamentală despre natura umană târziu-modernă: a avea ceva anume (căci cine poate avea totul?) e o limitare și o responsabilitate, pe când a pretinde fără limite, absolut tot ce-ți trece prin cap, nu te face responsabil de nimic. De-asta i-am și spus “copilul-minune”. Pentru că preferă spontan, copilărește, două bune în loc de două rele.

Orice loser de vocație “știe” că câștigul e o fundătură, că ți se dă cu o mână și ți se ia cu două, că, de fapt, câștigul nu e niciodată atât de însemnat cum ți se spune în broșura de promovare, în fine, el “știe” că doar pretenția este plină de vlagă și mereu înfloritoare, căci orice se poate pretinde, dar, vai, cât de puțin se poate câștiga!
Cel mai convingător i s-a vorbit despre asta anul trecut, la o școală de vară de mindfulness. Un prieten i-a spus că, dacă tot se află, de câțiva ani încheiați, între două job-uri, ar putea la fel de bine să-și cheltuiască banii pe taxa de participare. Acolo, în tabăra de spiritualitate, a aflat el că e bine că “nu se preocupă” (cum bine scrie pe ziduri: “nu te mai preocupa! Ești frumoasă astăzi!”). Acolo a aflat el că e pe drumul cel bun: pretenția e suficientă ca să-ți justifice atât statutul moral, cât și statutul social. Ca să nu mai vorbesc de statura ta spirituală! Majoritatea loser-ilor fac figură de iluminați.

Ce pierd, totuși, atunci când primesc?

Trist, dar adevărat: realitatea nu-ți dă nimic fără să-ți ia ceva. Nu poți rămâne în termenii realității decât plătind un cost. Ar fi, deci, de preferat să fie unul negociat corect, altminteri sistemul se dă peste cap.
Citiți (sau recitiți) lucrarea veche de 100 de ani a lui Marcel Mauss, despre dar. În mod curios, darul declanșează o exasperant de costisitoare relație de reciprocitate între dăruitor și primitor. Nu poți primi ceva însemnat fără să te legi la cap. Te procopsești, e adevărat. Dar te procopsești și cu dăruitorul! Nu mai scapi de el. Cam în aceeași perioadă, Georg Simmel scria în Filozofia banilor că schimbul este o formă de viață, iar relația este o formă de schimb. Simmel este considerat, pe bună dreptate, precursorul cel mai de seamă al interacționismului.

Problema relaționalității este, în esență, una a angajării în schimb. Așadar, angajamentul nu se declanșează univoc — prin simplă alegere. Și nu se sfârșește (eșuează?) în posesie. Posesia este chiar opusul angajamentului. Alegerea presupune întotdeauna și contra-alegere. Răspunsul la provocarea alegerii este la fel de important ca alegerea deja făcută. Dinamica schimbului înseamnă crearea, întreținerea și chiar plusarea valorii unei persoane sau a unui obiect prin proiecția subiectivă într-un orizont obiectivant (deci nu în vid.) Relativitatea implicării subiective (cumpănirea pertinentă a costurilor și a sacrificiilor) creează, în fapt, obiectivitate. Nici piața și nici relația interpersonală nu se reglează exclusiv prin legi și edicte, ci se autoreglează prin micro-procese, prin micro-schimburi între indivizi, acestea funcționând, la rându-le, și pe principii ne-personale, supuse realității (pieții).
Ceea ce trebuie să reținem de aici este că valoarea nu se produce univoc, prin alegere, ci prin schimb. Simmel vede, deci, în schimbul economic o sub-varietate a schimbului între oameni. Ambele țin, ca să zic așa, de una și aceeași “mașină”: mașina vieții. Schimbul interpersonal pertinent dă cea mai inechivocă, mai ne-dogmatică și mai autentică măsură a valorii relației.

Așadar, darul “costă scump”. Asta înseamnă că:
1. creează obligații și așteptări imposibil de anticipat (exact ca George Constanza din Seinfeld, nu te prinzi întotdeauna la timp că “coffee’s not coffee, cofee is sex!”);
2. pune frâu proceselor fantasmatice (concentrându-te pe ceea ce ți s-a dat, nu mai poți jindui la ceea ce nu ai);
3. dacă se obține cu greutate, pune în mișcare îngrozitoarea conștiință comparativă (conduce la frustrare dacă nu este pe măsura așteptărilor și produce resentiment dacă altcineva primește mai mult decât tine);
4. dacă se obține prea ușor, te demotivează, conduce la stări de apatie și scade stima de sine (cazul deja discutat al loser-ilor, copiilor răsfățați, anumitor categorii de asistați social);
5. dacă ești un tip non-conflictual, te pune în situații sociale jenante (ție ți-au luat părinții iPhone X, iar colegul tău trage de câțiva ani de un 5s second hand).
Acum, deci, comparând darul cu simpla pretenție, se vede, sper, mai clar: pretenția ține de realitatea ta interioară, nu trebuie supusă rigorilor realității și nu costă absolut nimic! E moca. Prost să fii să-ți dorești să ai ceea ce pretinzi că vrei!

În lumina celor spuse, loser-ul e cineva care a înțeles că începutul e întotdeauna începutul sfârșitului și că singura mulțumire sigură a omului este nemulțumirea.
Abținerea loser-ului nu este de fapt o abținere, ci o negare a spațiului interpersonal creat chiar de el, prin inițierea pretenției. Or această negare, spre deosebire de abținere, nu creează plus-valoare ci, evident, non-valoare.

El pretinde, să zicem, că ar vrea să petreacă noaptea cu actrița x, îi ridică în slăvi trupul șezând la o bere, cu prietenii. Niciun dintre cei prezenți nu bănuiește vidul care se ascunde în spatele pretenției amicului lor. Acest bărbat frumușel și blajin nu este interesat de sex (sau cel puțin așa i se pare, căci acces la lăuntrul său oricum nu are). Pentru el, actrița respectivă – pretenția – bomba sexy, nu înseamnă, în realitate, nimic. Dacă diva s-ar înființa, pe jumătate goală, seara târziu, la ușa lui, i-ar închide ușa în nas; a doua zi ar ceda insistențelor ei și ar însoți-o, cel mult, la cumpărături.

Loser-ul are, deci, o meserie foarte serioasă: scoate subiecți (inclusiv parteneri de viață), scoate practici (inclusiv erotizarea) și scoate obiecte (inclusiv cele de imediată folosință) din circuitul economic și interpersonal. El sabotează tranzacțiile, creează non-valoare, de-conectare intra- și inter-personală, haos.

Simt nevoia să atrag atenția cititorilor că textul acesta (și cele care-i vor urma) nu sunt niște texte despre iubire, ci despre angajament interuman. La iubire, nu mă bag. Cu bruma mea de inteligență interpersonală, înțeleg că nu-ți poți depăși limitele propriei experiențe afective și că nu e deloc sigur că poți înțelege iubirea dincolo de ceea ce ai ajuns tu să iubești efectiv. Cât despre teoretizările simpliste, acelea eșuează într-o insuportabilă, siropos-grotescă limbă de lemn. Plec, așadar, de la ce cred că-mi pot permite: dinspre acele – nu puține – realități specifice societății de azi care slăbesc (devalorizând) mizele interpersonale. Mizele interpersonale (adică cele care asigură producerea și întreținerea unor valori consistente) sunt cele care creează, de fapt, conținut uman și realitate comună.

Așadar, cine sunt cei care își iau un angajament față de alții? Cine sunt cei care îl calcă în picioare? Și cine sunt cei care se abțin de la el?

Până acum câteva luni, nu am reflectat niciodată sistematic la problema angajamentului. Mă lovesc, însă, frecvent de probleme conexe atunci când îmi pregătesc cursurile de interacționism. În afara teoriilor interacțiunii, ar mai fi două antecedente de reflecție pe care mă simt îndemnată să le menționez: mă preocupă de cel puțin 10 ani legătura dintre izolarea socială și rata deceselor.  Un al doilea antecedent de reflecție îl constituie o “dezbatere” pe FB despre relațiile deschise și monogamie în care m-am trezit târâtă tot în urmă cu câteva luni. Într-un moment de exasperare, am plusat sardonic: adulterul e preferabil relației deschise!
În momentul acela, lumea s-a tulburat. Cinstiților și virtuoșilor le-a picat fața: oh, câtă ticăloșie! Ce prostie excentrică! Cum să susții infidelitatea, minciuna, egoismul și fățărnicia când alternativele sunt cinstea, adevărul, altruismul și transparența?

Textul acesta este un răspuns cât de cât sistematizat (sper) la această întrebare care nu-i nici pe departe simplă. Cine crede că tocmai citește o trăncăneală despre moravuri, să poate opri chiar acum din lectură. Acest text nu i se adresează. Angajamentul este un proces care dă seamă de toată experiența noastră în lume. O societate cu oameni ne-orientați pertinent unii spre ceilalți se autodistruge cu mult înainte de a fi distrusă de alții.

Să revin, deci, la rolul pe care îl joacă pretenția în viața oamenilor și a cetății.
Am început acest text printr-o ilustrare ușor ironică (și, firește, fără valoare conceptuală) a profilului loser-ului, adică a acelui om care găsește halta dintre pretenție și gratificație mai odihnitoare decât destinația însăși. În alte texte voi aborda campania #metoo, seducția și flirtul, monogamia (hetero și homosexuală) și, în fine, relația deschisă.
Fără să fie singurele, cele de mai sus reprezintă ipostaze (vestigii?) mai mult sau mai puțin avariate ale angajamentului interpersonal, soluții directe sau indirecte, mai mult sau mai puțin inspirate, la problema întâlnirii – reale sau iluzorii – dintre pretenție și gratificație.

Ce e, totuși, acest angajament interuman și de ce e atât de important?
Sec, tehnic și general vorbind, angajament este atunci când îți asumi niște obligații față de datele realității sau față de un anume celălalt (individ sau grup). Angajamentul presupune niște tranzacții orientate. Aici trebuie să fac o precizare: angajamentul nu (te) fixează (în) ceva, ci ordonează haosul antrenând un parcurs, așezându-te pe o cale. Angajamentul nu consacră o configurație considerată la un anumit moment dezirabilă și valoroasă, ci dă o direcție elanului, consfințește o anumită cadență, o anumită dinamică sufletească și interpersonală. Angajamentul deși are – inevitabil – ceva “substanțial” este – tot inevitabil – creativ și nerigid. Angajamentul nu se opune naturii flexibile a omului, ci o sistematizează. Angajamentul te vrea centrat, nu închis. 

Oamenii moderni fac caz de infinita lor flexibilitate, fluiditate, deschidere, capacitate de schimbare, dedublare, reinventare. Ei resping angajamentul pentru că, își închipuie, îi așează sub semnul fixității, al statorniciei silite și al “habotniciei interpersonale”. Nimic mai fals. Angajamentul nu este “un plan”, iar omul angajat nu este un “fixist” ci un om fundamental deschis spre realitate și, pentru că crede în ameliorarea proprie, compatibil – e drept că doar în teorie – cu modernitatea târzie. El știe, însă, că angajamentul său se întemeiază în altceva decât în propria pretenție. Dacă ar fi să preiau aici termenii lui Nassim Taleb, aș spune că omul devine anti-fragil doar atunci când se angajează față de sine și față de alții. Desigur că nu toate angajamentele sunt la fel de reușite, la fel de intense și la fel de “avantajoase”, dar toate propun drămuirea unui risc, gestionarea costurilor și a sacrificiilor și, în general, un acord al firii noastre cu datele lumii în vederea diminuării dezordinii.
Orice legătură cu lumea care nu este angajament, atrage după sine o formă de abdicare. Când omul se retrage din tranzacții, mașina vieții se dă peste cap, întocmai ca mașina cu care era hrănit Charlie Chaplin în Modern Times.

Angajamentul, deci, are și rol reglator, fie că se bazează pe prețuire sau pe depreciere reciprocă. Punându-ne în mod substanțial de acord unii cu alții, creăm și întreținem, cum s-ar spune, “valoare” obiectivă, conținut uman.
Angajamentul față de tine însuți este o precondiție a angajamentului față de ceilalți. O banalitate, știu, însă una ineluctabilă. A deveni ceea ce ești, a scoate la iveală “omul dinăuntru” fără să te dedai unor iluzii cum spunea Kierkegaard și, mai târziu, personaliști ca Carl Rogers, înseamnă în primul rând să ții cont de datele tale interioare, să fii angajat în viața ta și nu să slujești tiranul din tine. Doar persoana narcisică e sclavă pe ogorul propriilor nevoi, un om sănătos caută, evident, să se ia în primire.

Zygmunt Bauman este unul dintre extrem de numeroșii teoreticieni ai modernității târzii care a analizat contradicția dintre fluiditatea identității individului (adică lucrul anevoios cu sine) și imperativul competitivității (obligația unei performanțe sociale impecabile, zdrobitor de coerente). Aflăm de la el că suntem aproape condamnați la îngrijorare și neliniște, iar cea mai mică sarcină socială devine, din cauza presiunii competiției, un prilej de neagră angoasă și de ură atroce împotriva rivalilor, adică a lumii întregi.

Ne-angajarea în relații apare, cred, și pe acest fond al competiției secrete cu toți ceilalți, al precipitării grăbite care exclude drămăluirea “dușmanului”. Mulți au impresia că angajamentul ne-ar aține calea, ne-ar scoate din ritm, ne-ar condamna la pacturi compromițătoare, ne-ar îngropa în detalii, ne-ar împiedica să câștigăm cursa (împotriva tuturor), să atingem culmile succesului (în detrimentul tuturor) și, finalmente, mântuitoarea perfecțiune. Am devenit incapabili să luăm asupra noastră propriile preocupări. Opțiunile pe care le facem sunt conjuncturale. Alegem mult și, de aceea, prost. Întreținem – uneori strategic – pretenții false doar pentru a arde mai repede etapele care presupun contact interpersonal riscant, încâlcit sau vampirizant.

Memele și hashtag-urile sunt întreținute și din acest subtil motiv: ne ajută să ardem etape incomode. Aderența la meme #jesuisX ne recomandă ca necomplicați, ca aparținând de ceva care e neproblematic, deja rezolvat sau măcar pe cale de rezolvare. Imităm și pentru că n-avem timp și resurse să fim originali. De inventat, însă, inventăm mai puține pretenții decât credem. Pretenția este, așadar, cel mai adesea preluată și arareori inventată. Pretenția este o memă. Nici măcar ea nu corespunde pornirilor noastre profunde.
Spre deosebire de comportamentul ipocrit (conform paradigmei ipocriziei, oamenii pot folosi ipocrizia pentru a motiva și impulsiona schimbări de atitudine și comportament), pretenția-ca-memă nu creează conținut.
Solidaritățile târziu-moderne nu sunt ale oamenilor, ci ale pretențiilor lor. “Solidaritatea” pretențiilor arată clar lipsa de contact cu propriile abisuri. Pretenția este vidul eului. Tocmai de aceea încremenirea în pretenție (cu costul aparent al gratificației) este mai comună și mai puțin paradoxală decât pare la prima vedere.

Voi aborda într-un text separat relația pe care omul narcisic târziu-modern o are cu propriile pretenții și cu pretențiile altora. Veți vedea – poate cu stupoare – că nici el n-o duce prea bine.

Notă: Fragmentul provine dintr-un text mai vast publicat la sfârșitul lui februarie pe platforma contributors: http://www.contributors.ro/cultura/despre-monogamie-%c8%99i-alte-rataciri/
Mai sus, aveți o variantă modificată (și, sper, ameliorată) a sa.

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn WhatsApp
Next article Moțiunea de cenzură. A fi sau a nu fi?
Previous article Cătălin Avramescu: De ce participați la un referendum fraudat?
[ Adela Toplean ]

[ Adela Toplean ]

Related Posts

Despre o anume modestie a fericirii
April 10th, 2021

Despre o anume modestie a fericirii

Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie
April 6th, 2021

Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie

Daniel Uncu. Două constructe smintite
April 5th, 2021

Daniel Uncu. Două constructe smintite

Facebook Comments

Fluxul Marginalia
Democrațiile, arhitectura, urbanismul, ecologia și binele comun, 1945-2020 Cultură

Democrațiile, arhitectura, urbanismul, ecologia și binele comun, 1945-2020

Apr 17th, 2021
Lucian Croitoru. Inflația, povara datoriilor și procesele ascunse Debate

Lucian Croitoru. Inflația, povara datoriilor și procesele ascunse

Apr 15th, 2021
Medicul șef al departamentului de sănătate din New York cere acordarea asistenței medicale pe criterii rasiale Debate

Medicul șef al departamentului de sănătate din New York cere acordarea asistenței medicale pe criterii rasiale

Apr 15th, 2021
Dumnezeul Filozofilor Filozofie

Dumnezeul Filozofilor

Apr 15th, 2021
Fragmente din Scrisoarea a VII-a, către Luciliu, de Seneca Cultură

Fragmente din Scrisoarea a VII-a, către Luciliu, de Seneca

Apr 14th, 2021
Biserica în prezent și în viitor Cultură

Biserica în prezent și în viitor

Apr 14th, 2021
Muzică sacră, timp sacru Cultură

Muzică sacră, timp sacru

Apr 14th, 2021
Căutarea preciziei medicale în arta traducerii: C.D. Zeletin Cultură

Căutarea preciziei medicale în arta traducerii: C.D. Zeletin

Apr 13th, 2021
Beneficiile victimizării: o interpretare evoluționistă Debate

Beneficiile victimizării: o interpretare evoluționistă

Apr 13th, 2021
Industria rasismului: cererea depășește oferta (Dinesh D'Souza) Debate

Industria rasismului: cererea depășește oferta (Dinesh D'Souza)

Apr 13th, 2021
Imaginația și voința: ești ceea ce privești Debate

Imaginația și voința: ești ceea ce privești

Apr 13th, 2021
Un naș cu inima cât un tren ALTFEL

Un naș cu inima cât un tren

Apr 12th, 2021
Mărturii despre impactul pe care l-au avut lucrările lui C.S Lewis asupra cititorilor Cultură

Mărturii despre impactul pe care l-au avut lucrările lui C.S Lewis asupra cititorilor

Apr 12th, 2021
Edith Stein: „Nu există doar un intelect teoretic, ci și unul practic, solicitat zilnic să îndeplinească cele mai diverse sarcini” Cultură

Edith Stein: „Nu există doar un intelect teoretic, ci și unul practic, solicitat zilnic să îndeplinească cele mai diverse sarcini”

Apr 12th, 2021
Virgil Iordache. “Gestionarea” vizibilității creștinilor Debate

Virgil Iordache. “Gestionarea” vizibilității creștinilor

Apr 12th, 2021
Cât de oarbă ar trebui să fie Justiția? Debate

Cât de oarbă ar trebui să fie Justiția?

Apr 11th, 2021
Câteva fragmente din ,,Balanța", de Ion Băieșu Literatură

Câteva fragmente din ,,Balanța", de Ion Băieșu

Apr 10th, 2021
Despre o anume modestie a fericirii Opinii

Despre o anume modestie a fericirii

Apr 10th, 2021
O ortodoxie blândă Cultură

O ortodoxie blândă

Apr 9th, 2021
Câteva fragmente din ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide Cultură

Câteva fragmente din ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide

Apr 9th, 2021
Roger Scruton: Virtutea irelevanței. O critică a pedagogiei moderne Cultură

Roger Scruton: Virtutea irelevanței. O critică a pedagogiei moderne

Apr 8th, 2021
„Datoria de a fi fericit”, prefață la Etica Nicomahică, de Stella Petecel Cultură

„Datoria de a fi fericit”, prefață la Etica Nicomahică, de Stella Petecel

Apr 7th, 2021
C. S. Lewis ne vorbește despre iubire: Philia Cultură

C. S. Lewis ne vorbește despre iubire: Philia

Apr 7th, 2021
Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului Cultură

Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului

Apr 6th, 2021
Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie Uncategorized

Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie

Apr 6th, 2021
Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos  V. Războiul ALTFEL

Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos V. Războiul

Apr 5th, 2021
Daniel Uncu. Două constructe smintite Opinii

Daniel Uncu. Două constructe smintite

Apr 5th, 2021
Câteva fragmente din „Laur”, de Evgheni Vodolazkin Cultură

Câteva fragmente din „Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Apr 5th, 2021
Ce ne facem cu limbajul poetic? Cultură

Ce ne facem cu limbajul poetic?

Apr 5th, 2021
Feminitatea prin ochii lui Balzac Cultură

Feminitatea prin ochii lui Balzac

Apr 5th, 2021
Matematica este o formă de „supremație albă”, declară pedagogii woke într-o scrisoare Debate

Matematica este o formă de „supremație albă”, declară pedagogii woke într-o scrisoare

Apr 4th, 2021
Ce exprimă muzica? Cultura

Ce exprimă muzica?

Apr 4th, 2021
D. P. Aligică: Recomandare la recomandare Debate

D. P. Aligică: Recomandare la recomandare

Apr 3rd, 2021
Câteva fragmente din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov Literatură

Câteva fragmente din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov

Apr 3rd, 2021
Credința din perspectivă fenomenologică Filozofie

Credința din perspectivă fenomenologică

Apr 3rd, 2021
Cele 7 idei centrale ale gândirii lui C. S. Lewis Cultură

Cele 7 idei centrale ale gândirii lui C. S. Lewis

Apr 2nd, 2021
Câteva fragmente din „Lupul de stepă”, de Herman Hesse Cultură

Câteva fragmente din „Lupul de stepă”, de Herman Hesse

Apr 2nd, 2021
„Liceu, cimitir al tinereții mele”: ce cred liceenii despre sistemul de educație din România? Cultură

„Liceu, cimitir al tinereții mele”: ce cred liceenii despre sistemul de educație din România?

Apr 1st, 2021
De ce au muzicienii nevoie de filozofie Cultură

De ce au muzicienii nevoie de filozofie

Apr 1st, 2021
Câteva idei despre matematică și logică, de Bertrand Russell Cultură

Câteva idei despre matematică și logică, de Bertrand Russell

Mar 31st, 2021
Este renașterea cazuisticii despre cazuistică? Filozofie

Este renașterea cazuisticii despre cazuistică?

Mar 31st, 2021
Pandemie, isterie şi politica prudenţei Opinii

Pandemie, isterie şi politica prudenţei

Mar 31st, 2021
  • Despre Marginalia etc.
  • Contact
  • Back to top
© Marginalia 2018. Toate drepturile rezervate.
Website realizat de Marginalia.