Adela Toplean. Pretenții și narcisism

Există două grămăjoare de edicte mainstream care circulă de câțiva ani pe platformele sociale. Că îngrămădirea s-a făcut pornind de la ideologii specifice e de domeniul evidenței. Ce nu e, poate, clar pentru toată lumea e că aceste două grămăjoare contribuie masiv la “redistribuția” pretențiilor oamenilor în satul nostru global. Această redistribuire a pretențiilor face angajamentul real față de o altă persoană (în termenii în care l-am descris în articolul de săptămâna trecută) să pară ridicol, dacă nu chiar dubios, “fundamentalist” de-a dreptul. Explic imediat ce vreau să spun cu asta.

Să luăm prima grămăjoară de edicte care are în centru o expresie sublimă:  “own less, experience more“. Cu variantele: “own less, be more”, “we are not what we own”, “you don’t own your significant other”. “All suffering is caused by ignorance. People inflict pain in others in the selfish pursuit of their own happiness and satisfaction”. “Glory built on selfish principles is shame and guilt.”
Observăm aici atât distincția clasică dintre “a fi” și “a avea” (știm de la Erich Fromm că a doua o inhibă sau chiar o suprimă pe prima), cât și minunata idee (de extracție New Age, Dalai Lama etc.) că centrarea pe sine în detrimentul celorlalți e o mare măgărie. Acumularea de bunuri materiale și posesivitatea (inclusiv teritorialitatea) blochează realizarea Sinelui. Nu-ți trebuie cursuri intensive de mindfulness ca să afli asta. Dacă ai cont de Instagram sau Twitter, ai aflat deja ce-i de făcut: dezangajează-te, fii liber, experimentează lucruri noi, relații noi, configurații noi, călătorește, iubește, roagă-te, mănâncă! Începe chiar de azi.

Deschiderea spre experiență, limitarea consumului, centrarea pe ceilalți – toate sunt fundamental bune. Și toate presupun înfrânare, strunire, adică sacrificiu. Sacrificiul nu numai că întreține valoarea unui lucru sau a unei relații, dar o și creează. De ce, altfel, s-ar face femeia (temporar) indisponibilă prin flirt? De ce bărbații însurați sunt mai dezirabili? Indisponibilitatea le atestă “valoarea obiectivă”, whatever that means. Iată că și altele au văzut că Gigi e o comoară de bărbat! Circumstanțele realității sunt cele care mă îndreptățesc să văd în el o super-partidă.

Nimeni nu se sacrifică pentru ceva considerat nevaloros. Efortul sacrificial aduce, evident, un surplus de satisfacție și de valoare – în cazul grămăjoarei noastre de edicte, ne alegem cu pace sufletească și cu un Sine edificat. De la cea mai insignifiantă nevoie (să zicem pofta de înghețată) și până la cea mai nobilă năzuință (să zicem uniunea cu Divinitatea) valoarea gratificantă este obținută prin sacrificarea alteia. Deși mișcarea sacrificială e subiectivă, profund personală, schimbul, iată, este reglat în termenii realității.  Altfel spus, ca să duci la capăt aceste frumoase edicte, va trebui să te angajezi solid în realitate. Concret: sacrificiul suprem este să renunți la ce AI ca să poți FI mai mult. Și să renunți la ce EȘTI ca să poți DA mai mult. Un Sine edificat presupune două mișcări angajante față de tine și față de ceilalalți, ambele sublime, dar, vai, extrem de complicate și de costisitoare. Și totuși, iată, virale! Nu e de mirare că celor mai mulți nu le iese. Pentru că plouă cu meme de felul ăsta pe toate platformele sociale, lumea neputincioasă se simte, firește, vinovată.

Înainte de a trece la analiza pretențiilor contradictorii, să trecem în revistă nu mai puțin viralele edicte strânse în cea de-a doua grămăjoară: “keep calm and make a self-care plan”, “don’t forget to give yourself everything you ever wanted in life”, “make your happiness a priority”, “do not worry, you are beautiful today”, “self-care is not selfish, you cannot serve from an empty vessel” (corolarul fiind că motivul pentru care n-ai reușit să te pui în slujba altora este pentru că n-ai avut suficientă grijă de tine). Și, în sfârșit auzită alaltăieri: “you know who’s gonna give you everything? Yourself. Practice self-love.”

Conturul narcisistului pare lesne de desprins aici. Unul din lucrurile “sigure” pe care ni le-a lăsat psihanaliza freudiană este această paradigmă a narcisismului care părea, până azi, imposibil de depășit. Paradigma narcisismului e într-adevăr bună la toate: explică orice scârnăvenie, orice pornire nedemnă a individului ori a societății, explică orice frână pusă altruismului și sensibilității morale, fie că-i spunem hedonism, consumerism, depravare, lene, goană după succes sau iluminare.
Deschiderea interesului teoretic pentru narcisism și identitate personală le datorăm, așadar, psihanalizei, mai cu seamă lui Erik Eriksson, Heinz Kohut, Otto Kernberg și Erich Fromm. Existențialiștii, sociologii și istoricii culturali au fost însă cei care au făcut această paradigmă accesibilă publicului larg transformând-o într-un fel de murmur idiomatic al lumii moderne. Puțini dintre cei care se referă azi la narcisism au în vedere cazuri patologice (de tipul tulburării de personalitate de tip narcisic). Și aproape nimeni nu vede în narcisism altceva decât un cusur supărător (mereu al altuia). În afară de Otto Kernberg, nu știu să fi insistat cineva pe beneficiile unui anumit tip de narcisism ne-patologic la vârsta adultă, ca indicator, zicea Kernberg, al vitalității, creativității și al unui intens (și respectuos) contact cu sine.

Când istoria culturală, de la Christopher Lasch încoace, vorbește însă de narcisism, nu se referă la bolnavi, ci la oameni “sănătoși”, ca mine și ca tine. Eu și tu suntem cei care ne ne refuzăm niciodată nimic, eu și tu suntem cei indiferenți la nevoile celorlalți, eu și tu suntem hedoniștii, eu și tu suntem cei care credem că Lumea cea Mare există doar pentru a se pune în slujba  nevoilor noastre, că Realitatea întreagă este, de fapt, unul și același lucru cu nevoile noastre, iar ceea ce pare că îmi rezistă sau nu mă servește, trebuie stârpit mai înainte de a se transforma într-un flagel întorcând Realitatea întreagă împotriva mea! Frustrarea, crede omul narcisic oarecare, este inacceptabilă. Cine îndrăznește să mă frustreze, atentează la viața mea, căci eu nu pot fi mai puțin decât totul! Am datoria de a refuza frustrarea. Acesta este proiectul meu.
Omul narcisic este omul care se afirmă pe sine clamându-și dreptul unic de a NU FI niciodată frustrat și de a NU AVEA niciodată mai puțin decât totul.

Și acum, dacă privim spre cele două grămăjoare de edicte, vedem că, pe de o parte, ni se spune să fim mai puțin centrați pe noi și pe ceea ce ne provoacă plăcere, iar pe de altă parte, din a doua grămăjoară de edicte aflăm că suntem obligați să ne centrăm pe noi și pe ceea ce ne provoacă plăcere. Ce ne facem?
Vedem bine că ni propune insistent o viață mai bună, iar, la nivel profund, eul narcisic ne e ținut pe palme. Dar să nu uităm totuși nu toate narcisismele sunt “egale”.
Prima grămăjoară e mai “newage”-istă decât a doua, ba chiar, am putea spune, că chiar ea, prima grămăjoară e cea care conține “ideologia oficială” a Occidentului târziu-modern. Deși toate urmăresc edificarea Sinelui, atitudinea față de consum este profund diferită. Primii (“Own less, experience more“) sunt “progresiști”, iar cei din urmă (“You know how’s going to give you everything? Yourself.”) hedoniști “răsuflați” și, în marea lor majoritate, nostalgici.

Dar povestea e veche, n-a inventat-o Generația Y: primii tot propun, de prin anii 60, valori “anticapitaliste”, ceilalți sunt împotmoliți de generații în “capitalism feroce”. Simplu, nu? Nu, deloc. Not anymore. Astăzi totul este complicat. Astăzi ne simțim obligați să ținem cont de ambele tipuri de discurs. Și ținem. Numai că din primul păstrăm pretenția, iar din al doilea esența. Altminteri nimeni nu le-ar putea împlini pe primele fără a le nega pe ultimele. Și invers.

Adevărul este că egoismul frust, nedisimulat al celorlalți a devenit o piatră de poticnire pentru cei mai mulți dintre noi. Material girl cea exuberantă, așa cum o întruchipa Madonna anilor ’80, nu mai poate trăi azi netulburată. Pentru fiecare selfie de fată cu buze bombate și obraz netezit de bronzer mineral și Photoshop, apar două selfie-uri de fete cu buze subțiri, incolore și obraz cotropit de acnee chistică. Cele din urmă recită ascuțit: “just because she’s pretty doesn’t mean you’re ugly“. Pentru fiecare fată scheletică plutind pe podium în hainele lui Lagerfeld, apar altele două, la trap, mai adevărate, “real-sized” cum spun articolele de profil, în hainele lui Mark Fast.
Cum n-am cine știe ce încredere în mine însumi, îmi e peste mână și dacă îmi dă mâna să cheltui o avere pe cele mai recente gadget-uri (fiindcă asta ar presupune să mă descurc apoi cu ranchiuna colegilor) și dacă îmi dă mâna să mă folosesc sexual de prietena mea (trezind invidie printre toți amicii mei care n-au avut norocul să dea peste ne-feministe). Mă simt frustrat și dacă renunț la tehnologie pentru a dona o sumă importantă unui spital oncologic, și dacă îmi las iubita să stabilească  termenii și frecvența raporturilor noastre sexuale. Nu prea pot nici așa, nici altminteri. Așa că rămân într-o stare de indeterminare deprimată, de bosumflare existențială.
În adâncul sufletului meu știu deja răspunsul: bine e să nu vreau nimic și să mă joc pe Playstation!

Primele edicte îmi spun – în fel și chip – să fac sacrificii considerabile pentru a mă descoperi prin ceilalți și prin experiențe: ca să-mi FIE bine trebuie să sacrific ce AM. În vreme ce ultimele insistă pe faptul că niciun sacrificiu nu e prea mare când e vorba să-mi fac pe plac: sacrificiul suprem, deci, este acela de a-mi sacrifica FIINȚA pentru a AVEA. Și să nu vă treacă prin minte să subestimați capacitatea sacrificială, fabuloasa putere de muncă și de focalizare a narcisistului chitit pe succes!

Din dilema “e bine să postesc sau e bine să mănânc?” astăzi nimeni nu mai iese.

Ți se propun, deci, două tipuri de angajament sacrificial, la fel de costisitoare și de ample, dar de semn contrar. Ți se mai spune – insistent – că fără ele nu se poate, că fără ele nu însemni nimic.
Dacă ai sub 30 de ani, ai deschis ochii într-o lume fără standarde dominante și ești realmente îngrozit de cât de mult trebuie să fii și să faci. Ai, deci, impresia că te-ai născut în minciună și că singura formă de savoir vivre este să te justifici cât mai amplu în fața celorlalți. Cine se justifică bine, trăiește bine. Cine nu se poate justifica acceptabil în fața celorlalți, să-și pună poftele în cui.

Dacă se întâmplă să fii nu doar frumos și deștept, ci și proptit de niște părinți bogați și influenți, ai o mare problemă. Afli destul de repede că nu-ți vei putea etala niciodată concomitent toate calitățile fără să ți-i pui pe toți în cap. Lumea se va strădui să distrugă iremediabil opera de artă care se întâmplă să fii. Afli cu ocazia asta că “everyone is special in their own way”. O afirmație oarecare trântită pe Facebook care, însă, pe omul narcisic îl face să se piardă pe cu firea. Dacă ar putea, i-ar da un cap în gură celui care, recomandându-se drept special, îi răpește lui totul!

Tragedia este că societatea, în ansamblul ei, încă pare să prețuiască trăsăturile narcisice, indivizii, însă, ba. Cu ei nu mai ține. Lumea e plină de oameni speciali,  dar nimeni nu e pregătit să-i întâlnească. Să te livrezi drept “special”, înseamnă să-ți asumi niște riscuri interpersonale pe care nu e sigur că ți le și poți permite. Ești sigur că te descurci cu ura altui tip special pe care, convingându-l de valoarea ta, va trebui apoi să-l convingi să nu-ți dea un cap în gură?
Când ai dat ochi cu un om “special și deosebit”, s-a zis cu tine! Înseamnă că ești desemnat (dacă nu cumva te-ai autodesemnat deja) “ordinar și obișnuit”. Atunci înțelegi că pentru oameni ca tine s-au scris îndemnuri ca “everyone is beautiful, everyone is perfect, and everyone is lovely”. Atunci înțelegi că pentru cei care au ajuns mai rău decât tine s-au scris îndemnuri ca “I am not special, I am just limited edition”. Și tot atunci realizezi că, în ciuda minții tale confuze, ai resurse nesfârșite de rezistență pasivă, de catâr bătrân, la memele care nu sunt pe placul inimii tale.

În sfârșit, un om cu picioarele pe pământ a înțeles deja că dacă dorește ca ceilalți să-i aplaude succesele, trebuie să aleagă între două rele: să aibă mai puțin decât este ori să fie mai puțin decât are. Și că, în general, bine e ca omul să nu se ridice la nivelul lucrurilor pe care le face… Și nici să nu facă caz de nevoile sale reale (asta dacă și le cunoaște), iar dacă tot vorbește de “me” plans, să faci clară tuturor manevra sacrificială: mi-a venit și mie rândul să mă gândesc la mine, după o viață în care i-am slujit pe alții!

Avem, așadar, două noi și necruțătoare exigențe interpersonale:

1. Pretenția trebuie să depășească – într-o manieră consensuală – realitatea. Pretenția e singura “afirmație de putere” pe care îți este permis s-o faci în prezența celuilalt. Dau aici un exemplu amuzant: cunosc un tip care a pretins ani de zile în fața prietenilor că e pervers și nimeni nu i-a luat-o în nume de rău, dimpotrivă, făcea figură de vedetă. Când, însă, s-a căsătorit, proaspăta nevastă a aflat cu stupoare că lucrurile stăteau mult mai prost: omul pretindea mâncare caldă în fiecare zi. Divorțul a fost unul urât.

2. Frustrarea de a nu putea arăta ce ești tu de fapt (adică unicul om special căruia i se cuvine totul) trebuie bine camuflată.   
Și iată-ne în plină contradicție: nimeni nu-și mai poate satisface pe loc idealul narcisic fără să lezeze idealurile narcisice ale tuturor celorlalți și, prin asta, propriul ideal narcisic (acela de a fi slujit și adulat de toți ceilalți).
Păi și-atunci cum să scapi cu viață? Pare să existe o singură soluție: magia neagră.

The magic of not giving a fuck e titlul unui bestseller pe care mi-a căzut ochii acum câteva luni. Nu mai știu cum se numea autoarea, vă invit s-o căutați, cumpărați, citiți și urmați. “Be yourself. People don’t have to like you and you don’t have to care”. E simplu, deci: obligațiile interpersonale sunt constructe mincinoase, invenții dubioase menite să-ți ia luciul, să te condamne la o cenușie mediocritate. Nu poți străluci dacă te angajezi în relații! Fă un pact cu Diavolul, cu Neagra Singurătate și vei străluci ca un diamant!

Aici, însă, te lovești de altă problemă: omul narcisic, deși sfârșește cel mai adesea singur, este cel mai puțin “abilitat” să fie astfel. El trebuie sprijinit, lăudat, înfiat, conținut. O societate de indivizi preponderent narcisici și preponderent singuri nu o duce prea bine. El nu numai că nu e în stare să facă față adversităților, dar nici nu se poate lipsi de aprobarea permanentă și explicită a celorlalți. Lăsați-l singur și va suferi ca un câine.

Și atunci care ar fi termenii în care ar trebui să ne înțelegem viața?  Nici măcar magia nu mai are puterea de a leaga și dezleaga ceva! Sacrificiile se anulează între ele, nu mai ai nimic de sacrificat, afară de, Doamne ferește, pornirea narcisică însăși! Aici sufletul se înfioară. Narcisicul vrea totul, dar iată-l cu mâinile goale. El nu mai are nimic afară de realitatea dureroasă a singurei lui pretenții pentru care nu poate fi găsit niciun pretext public:“mie, doar mie, mi se cuvine totul.”

Drama lui este reală, căci singura pretenție genuină a omului se întâmplă să fie și singura care, iată, nu poate fi clamată. Omul narcisic de rit nou nu se mai așează confortabil în propriul narcisism. El nu este un simplu consumator de plăceri, un colecționar arogant de premii și de like-uri, ci unul zbuciumat care deplângă el însuși faptul că e condamnat să se slujească și să-i implore și pe alții să facă la fel. Se consideră “sacrificat” pe altarul propriului narcisism. Fericirea lui e una cu nefericirea lui. Le deplânge pe amândouă fiindcă nu le poate nici depăși, nici deosebi.

Narcisicul de rit nou își este deopotrivă victimă și călău și, în general, un om de mare succes sau un om profund marcat de insuccesul lui. Așadar, un om care sângerează zi și noapte. Un om care o duce incredibil de rău, care e înflăcărat și haotic, vital și morbid. Narcisicul de rit nou e perfect conștient – știe – că nu e bine ce face, dar nu se poate abține – simte – că este, totuși, singurul care are dreptate și că, deci, da, toate câte există, sunt pentru el. Incapabil să se angajeze în nevoile altora și – atenție! – cu atât mai puțin în datele sale, el tranzacționează sclavia. Voi arăta în alt text că acest narcisic de rit nou este cel care se aruncă la modul absolut în relații relative pe care nici nu le poate depăși. Ar face absolut orice, indiferent de costuri, pentru a-i fi un pic de bine. Pentru că vrea totul – și se simte vinovat pentru asta-, este de neoprit și de neconsolat.
El nu este, deci, un hedonist, ci un tip apăsat de faptul că face ce-i place. E incapabil să ia în serios limitele realității, iar pe el se ia în serios doar în măsura în care știe că nu-și poate refuza propria-i sminteală. Tiran sau sclav (sau amândouă), nu poate crea și întreține angajamente, căci cine să-i accepte condițiile criminale? Se abandonează altuia doar ca să se aibă mai bine. Dorindu-și, deci, totul, ajunge să se rușineze de totul.
Își trăiește drama într-o singurătate pe care o urăște, gratificându-se pe cont propriu (de la tort de ciocolată, la consum de bărbați, femei, bărbați-femei și alte genuri intermediare), totul, cu o uriașă voluptate și cu o uriașă vină. Lipsit de demnitate (pe care și-o vinde ieftin fiindcă demnitatea nici nu are miză narcisică reală) sfârșește adesea într-o promiscuitate anxioasă și rușinătoare. În condițiile lumii târziu-moderne, el nu-și mai poate pune în valoare suprema pretenție. Rămâne să și-o consume singur, ca un câine vagabond care roade-un os în curtea din spate a unui birt de țară.

Spre deosebire de narcisicul de rit nou, loser-ul despre care am vorbit săptămâna trecută o duce binișor. El a făcult saltul în…post-narcisism. E drept că ratează angajamentele programatic, e drept că se împotmolește în așteptare. Însă acea așteptare care, am văzut, nu este o amânare a gratificației, are toate șansele să se transforme, treptat, într-un viciu vag sau într-un imperceptibil tremor spiritual, adică în ceva în care nu-ți este silă să poposești. De consumat, însă, consumă ce apucă, nu ce pretinde. Consumă fără patimă și fără preferințe asumate. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Post-narcisicul trece prin toate și toate trec prin el. Orice-ar fi, nu e vina lui, doar pare că e, iar acest “pare” de la pretenție i se trage! Nu e vina lui nici că are pretențiile pe care le are. A fost constrâns de piața mainstream a pretențiilor: vrea și el ce vor toți.  De asemenea, nu e vina lui că creează așteptări false printre cei cu care se întâmplă să interacționeze.
Dacă tu te-ai conformat naiv pretenției sale și i-ai oferit ceea ce ți-a pretins, e problema ta. Data viitoare, deschide ochii mai bine: dă celui care-ți dă, nu celui care-ți pretinde! 😃

Iată, deci, cât e de complicat. Realitatea însăși a devenit o nesfârșită întindere de pretenții contradictorii. Omul de azi pretinde sănătate și viață lungă și tot el pretinde că dispune de viața nenăscuților și de viața muribunzilor. Omul de azi  pretinde că nu este interesat bunuri materiale, de cool high-tech gadgets, de o relație trainică ori de haine de firmă, și tot el pretinde salariu mare, note mari, respect, afecțiune, sprijin moral și financiar, un job care să-l împlinească și un șef care să-i recunoască meritele. Omul de azi pretinde că he doesn’t give a fuck și tot el pretinde că e profund rănit de vorbele sau privirile necruțătoare ale celorlalți. Omul de azi pretinde că nu datorează nimănui nimic și tot el pretinde că se simte responsabil pentru toate speciile aflate pe cale de dispariție, pentru toate grupurile defavorizate și pentru toate schimbările de climă. Omul de azi pretinde că frumusețea vine din interior și tot el pretinde tinerețe veșnică și un abonament cu discount la un spa de fițe. Omul de azi pretinde că n-are chef de nimic și tot el pretinde că religia e pentru fraieri și pentru dezaxați. Omul pretinde că este și aia și ailaltă, că face și că drege, că are și că n-are, că e totul și că e nimic. Cum spunea acum vreo 4 luni șefa FMI, bătrânii sunt prea bătrâni. Concluzia implicită este că nici viața nu e viață.

Dincolo de categoria “pură” a post-narcisicilor, tot mai mulți oameni emit, persisistă și inevitabil ajung să se împotmolească în pretenții false, puțin sau deloc compatibile cu nevoile lor reale, căci pe acestea din urmă fie nu și le cunosc, fie nu și le permit.  Când ți se refuză ceea ce pretinzi în mod ne-genuin, clamările și văicărelile (întotdeauna publice) ies din zona tragicului și intră în zona isteriei. Brusc, se face zarvă. Printre țipete și hashtag-uri, nimeni nu(-și) mai știe prețul corect și, deci, “valoarea” autentică. Se iau decizii pripite, “la cald”.

Nimeni nu mai știe de ce un refuz oarecare le-a provocat atâta umilință și cum s-a ajuns de la niște pretenții implauzibile să conducă la atâta ură. Capacitatea de anticipare corectă a unui anume parcurs relațional scade considerabil și ea, căci reglajul emoțional fin nu mai poate avea loc: “datele de intrare” ale interacțiunii sunt prea confuze.

Nimeni nu știe, deci, în contextul lumii de azi, dacă cel care își conduc viața după edicte de felul “Own less, be more” și “Don’t forget to give yourself everything you wanted in life” sunt perdanți sau câștigători, disperați sau fericiți, în plină eroare sau pe calea cea bună. Nu e clar nici pentru ei înșiși și cu atât mai puțin pentru cei care îi admiră sau îi disprețuiesc.

În plus, jocul pretențiilor (în marea lor majoritate false) ucide orice sensibilitate morală, căci putem vorbi de contur moral doar acolo unde există voință reparatorie concretă și responsabilitate punctuală față de persoane concrete. Jocul pretențiilor conduce, treptat, și la atrofierea simțului dialogic. Temerea asta nu e una nouă. Acum, însă, prin digitizarea masivă, pericolul este uriaș, compact și de neevitat. Ca orice mare rău, s-a banalizat. Fără un simț dialogic întreținut și exersat de contexte interpersonale ne-digitizate, cheful de dialog autentic (care comportă niște riscuri interpersonale mult prea mari pentru consumatorul de internet) scade pe zi ce trece. Concomitent, capacitățile noastre de reglare și de ajustare emoțională, de înșurubare psiho-socială și de pertinență existențială au scăzut și ele sub nivelul critic.

Parcă sunt tot mai puțini oameni care realizează gravitatea și proporțiile primejdiei. Mulți deplâng lipsa investiției interpersonale, a înțelepciunii și a discernământului, dar puțini realizează că în aval avem o uriașă problemă “tehnică”: am încetat să ne mai bizuim pe datele realității. Ne refuzăm experiența nemijlocită. O respingem idiosincratic ca pe orice altă pretenție care nu e pe placul inimii noastre. Toate se dau atunci peste cap: viața de familie și relațiile profesionale, foamea și sexul, macroeconomia și homeostazia.

În textul de săptămâna viitoare voi arăta ce legături există între macroeconomie și homeostazie, între bani și umori.

PS: și acest text provine dintr-un text mai amplu publicat pe Contributors și este prezentat cititorilor platformei Marginalia într-o formă ameliorată.