Adela Toplean. Un rău absolut

Mai țineți minte cum s-a ieșit pe străzi atunci, după Colectiv?

Lumea toată – cu legile și pârghiile ei naturale și supranaturale, sociale și politice, era pusă, atunci, pentru prima oară de la Revoluția din ’89, sub semnul întrebării.

Mai țineți minte disperarea cu care se căutau atunci vinovați?

Cum nu erau puțini, vina împăienjenise, exact ca un gaz lacrimogen, totul: oameni și instituții deopotrivă. S-au cerut demisii, respectarea legii, mai mulți bani, medicamente și spitale, mai puțină corupție, mai puține taxe, mai puține teme de casă pentru elevi. S-au cerut de toate. De parcă atunci se constatase pentru prima dată că nimic în țara asta nu mergea cum trebuie. Tavanul înflăcărat căzuse atunci peste noi toți.

S-a vorbit, cu dreaptă credință, de îngeri care au întins brațe de lumină, de Satana însuși care, invocat prin răcnete rock într-o zi nefastă, a urcat din măruntaiele pământului ca să-și ia tributul de suflete tinere. Și acolo erau două Românii. Cea nouă, venită la o lansare de album rock și cea veche care măsluise actele de funcționare a clubului și șuiera acum printre dinți “lucrul dracului”. Vălvătaia din inimile zecilor de mii de manifestanți ieșiți pe marile bulevarde ale marilor orașe părea atunci de nestins. Mulțimea s-a pus de acord: să plece Ponta!

Mai țineți minte că, ceva mai târziu, după Marele Incendiu, s-a vorbit, cu probe, de medici indiferenți, de infirmiere sadice, dezinfectanți fără efect și dosare medicale false? Mai țineți minte cum s-a terminat cu HexiPharma? Mai țineți minte cum au apărut eroii, lașii, demonii, impostorii, fugarii, sinucișii?

Mai țineți minte când lumea a început, pentru prima dată, să strige “Corupția ucide”? Ce înseamnă oare asta?

Că aici, în țara noastră, nu se moare de moarte, ci de corupție. Moartea în România este inseparabilă de corupție.

Ponta a plecat, dar locul lui l-au luat alții. Așa că moartea a rămas și ea.

Să nu se supere cititorii nerăbădători pe mine dacă explic – preț de un paragraf – care sunt totuși legăturile legitime dintre moarte și corupție:

Sistemul morții, într-un spațiu și timp date, e inseparabil de ordinea politică. Statul este – vrem-nu-vrem – direct implicat în moartea noastră: în când, în cum și în de ce murim. Decizii juridice, programe de paliație, asigurări medicale, sănătate publică, administrarea locurilor de veci, industria pompelor funebre și industriile conexe, legislație în general (inclusiv din zona “critică” a politicii avortului și a transplantului de organe) întrețin și justifică toate practicile sociale din zona morții și a muririi. Dar ele nu întrețin doar atât. Rețineți că ele întrețin și motoare sufletești. În cazul României recente, ele conturează un fond de tensiune interioară care, prin mecanisme greu de surprins, conduc la o depreciere simbolică din ce în ce mai accentuată a morții.

Bine, veți spune, ce treabă are deprecierea simbolică a morții cu protestul de ieri și cu abuzurile jandarmilor? Merg mai departe și mă refer un pic la trecutul nostru comunist și, implicit, la problema culpei individuale și colective.

Moartea, individuală sau în masă, trece întotdeauna prin instituții (pun aici la socoteală și BOR-ul, cu bunele și cu relele sale).

Planurile politice, culturale și religioase profunde (împreună cu mizele lor de adâncime) nu determină doar substanța și specificul tradiționalismului românesc, ci și niște algoritmi instituționali ai de-culpabilizării. Prin niște instituții comuniste nu se pot spăla doar bani, ci și crime. Ale tale sau ale altora. Moartea și răul instituționalizat în general are întotdeauna o dimensiune “sistematică”; se antrenează, adică, structuri instituționale care nu apar niciodată ca surse explicite de rău. Grozăviile de tipul “cum oare a fost cu putință ca X să fie colaborator al Securității?” “Cum a fost cu putință ca Y să trimită la moarte atâția oameni?” “Cum e cu putință să furi de la copii săraci?” sunt greu înțeles, greu de răzbunat și încă și mai greu de asumat de către cei – să zicem – responsabili. Mai greu decât ne place să credem, fie și numai pentru că, iată, se pare că cei care fură, înșeală și ucid sunt în continuare votați.

De la instalarea comunismului și până de curând s-a practicat un control simbolic și instituțional total care a întreținut atât status quo-ul (“Statul fură și ucide”) cât și scepticismul față de el (“Să nu te încrezi în Stat”). Ambele au favorizat, din păcate, de-responsabilizarea. Căci cui exact să atribui răul? Dacă începi s-o faci, nu mai termini niciodată! Pleacă unul, vine altul, la fel de corupt, la fel de asasin (nu e doar răul ca hidră la care se referea Platon în Republica, ci faptul că ne e într-adevăr foarte greu să identificăm formele de rău care ne-au devenit familiare).

Asta explică, cred, mult din atitudinea ambiguă pe care mulți o au astăzi față de comunism în general, față de crimele comunismului în special și față de procesul de zi cu zi al evaluării personale și colective a culpei și a corupției. A stabili vinovați, dușmani, adversari – în ultimă instanță, criminali – nu-i deloc o treabă pentru minți fragile sau speculative. Să ne gândim la asta noi, cei care am fost aseară în Piață și care, lăcrimând, am știut exact împotriva cui ne răzvrătim. PSD-ul e și în structura noastră mentală.

Modelul acesta, al interesului general care subminează interesul personal și invers (România oamenilor cumsecade vs. România infractorilor) a contribuit, cred la menținerea unei opoziții între viață și corupție. O opoziție care nouă tuturor ne pare clară. Dar oare chiar așa și este? Faptul că (in)cultura morții în România recentă spune mai multe despre (in)cultura noastră politică și civică decât despre raportarea noastră la religie și la probleme existențiale în general mă face să mă gândesc la următorul lucru: cultura protestului se așează cumva, ironic, exact pe aceste două tipuri de incultură invocate mai sus. De unde și deficitul de eficiență. Că jandarmii ne-au bătut și ne-au gazat e “cu adevărat” grav sau e “doar” dramatic?  Nu cumva, dorindu-ne dramă, eșuăm în isterie colectivă? Dacă e dramă, venim acasă și o punem pe facebook, dacă e grav, nu ne mișcăm din Piață. Nu cumva renunțăm prea ușor la gravitate și, implicit, la viața noastră? Nu cumva invocăm prea ușor și prea confuz moartea? Nu cumva suntem mai mult cobitori decât eficienți?

Aș vrea să insist un pic pe invocarea morții și pe problema confuziei (căci de confuzie nici măcar mentalul colectiv protestatar nu scapă).

Violentă sau non-violentă, moartea consacră sau distruge sisteme politice, produce schimbare socială și formidabile coeziuni tocmai pentru că grupurile de oameni au tendința de a ține piept, cu orice preț, confuziei. Orice virtute socială și orice responsabilitate politică, fie ea cât de plăpândă și cât de disputabilă, încolțește, prinde putere și capătă legitimitate dacă se referă direct sau indirect la problema morții. Spaima de moarte le desparte spontan pe cele importante de cele neimportante. Moartea creează impecabile agende (fie ele jurnalistice sau existențiale).

Când spui (și nu mă refer aici la slogan) “Corupția ucide” pare ceva clar, precis, familiar. Nici nu mai realizăm că aici se amestecă, de fapt, niște registre, că se deplasează niște accente în încercarea disperată de a se rezolva irezolvabilul. În realitate, în “Corupția ucide” e ceva confuz-apocaliptic, adică deopotrivă radical și nelămurit. Ni se pare normal ca atunci când vrem să facem curățenie în politică să ne trezim împușcați; tot așa cum, pe vremuri, când doream să ne rugăm sau să ne spovedim, nu ne miram prea tare dacă eram turnați. Să nu ne mire atunci nici profunda neîncredere și ură pe care o simțim față de ceilalți (infractori, jigodii, corupți infiltrați în toate instituțiile) și la fel de profunda neîncredere și ură față de noi înșine (“avem o țară de căcat din care trebuie plecat”).

Toată lumea mizează la noi pe latura socială morții și pe cea profund existențială a corupției. Protocolul încetării din viață este, în esență, o problemă socială care solicită, pertinent, soluții sociale, care mobilizează, salutar, impulsuri etice, și care, în consecință, conferă demersului social-politic o legitimitate unică și de netăgăduit. Dacă corupția ucide, atunci să ne ridicăm împotriva corupției! În tăvălugul dezastrului, manifestările oamenilor se precipită, deci, în zona – problematică dar gestionabilă – a socialului. Zona existențială, prin însăși evidența sa, rămâne invizibilă și inaccesibilă, căci incalificabilă. Neînțelegerile se țin lanț: arșii salvați din incendiu mureau în spitale. Ceea ce n-a ucis focul, va fi fost ucis de bacteriile intraspitalicești. Românul plecat din țară pentru o viață mai bună e totuși îngenuncheat azi de PSD. Măsurile sociale, politice și mediatice sunt, da, tot mai precise. Durerea, însă tot mai atroce și mai neînțeleasă.

Când Diaspora vine să protesteze la București împotriva corupției iar jandarmii o gazează, avem în față nu atât două Românii încleștate pe viață și pe moarte, cât două structuri mentale (aflate în aceeași țeastă) care încearcă să se anihileze reciproc. Noi, românii de pretutindeni avem fiecare motivele noastre pentru a ne dori să ne reinventăm cu mituri și cu cauze prime cu tot. Problema e că nu prea știm de unde să începem. De la schimbarea Guvernului sau de la asumarea responsabilității pentru propria viață și pentru propria moarte? Prima pare mai simplă, a doua pare de la sine-înțeleasă. Că prima ar implica-o pe a doua și invers mă îndoiesc că ne e clar…

În vălmășagul durerii, oamenii și națiunile recapitulează totul. Așa e de când lumea. Însă suferința extremă dă naștere și la paradoxuri, nu doar la acțiune politică concertată. Suferința extremă paralizează și mobilizează tot ceea ce se poate paraliza și mobiliza: resurse psihologice, rămășițe simbolice, bâte, calomnii, rugăciuni. În mijlocul haosului, dispar diferențele dintre posibilități în general și proiecte concrete, dintre nevoi reale și fantasme, dintre griji imediate și temeri anxioase. Suferind, oamenii trăiesc acut, paroxismal,  atât consecințele dezorganizării generale, cât și a imobilității proprii. Mulțimea își dorește tot mai mult, deși omul speră tot mai puțin. Totul se mișcă, deși toate stau pe loc.

România întreagă a rămas, până aseară – până azi, până mâine – cuprinsă de un cumplit efort de reinventare. Am tot văzut asta în ultimii ani. De fiecare dată ai zice că suntem – în sfârșit! – gata de “re-start”, gata să ne asumăm nu numai trecuturi, ci și viitoruri, finaluri fericite. De fiecare dată ai crede, uitându-te-n stradă, că de azi înainte, cu românul nu-ți mai merge: piciorul de plai pus, ferm, în pragul corupției. Dar iată că jandarmii gazează Diaspora și-mi pare că suntem – din nou – în punctul 0.

Ne va ieși de data asta? Instituțiile care s-ar fi cuvenit să ne apere de moarte, ne aruncă chiar ele, iată, din nou, în brațele morții. În România, răul morții a fost și este resimțit ca “rău instituțional”. Dincolo de acesta, nici măcar nu e sigur că moartea există.

Când eșecul instituțional are efecte fatale, ceva din străfundurile noastre capitulează fără rest. “Cineva” atinge “coarda ontologică”. Dacă v-ați gândit să-mi reproșați că scriu prea prețios și prea nedeslușit despre lucruri de altfel simple, mai gândiți-vă un pic. Gândiți-vă, de pildă, la Kafka.

Orice luptă ajunge să fie zadarnică atunci când răul instituțional devine rău absolut. Infernul instituțional nu este, adică, doar ceea ce pare să fie – un număr uriaș de combinații instituționale, toate “aranjate” sau fracturate, el este atât un infern simbolic, cât și unul psihologic, atât unul colectiv, cât și unul personal. Make no mistake, acesta este PSD-ul: un rău absolut, un rău nelimitat, o imensă țeastă bolnavă și confuză.