Adrian Marcu. Lumea înainte și după coronavirus

Înainte nu mai aveam timp. Nici pentru noi, dar nici pentru alții. Nu mai știam cum se iubește un copil, propriul nostru copil, la fel cum uitasem cum se miroase o floare, cum înflorește un copac în pragul primăverii. Priveam rar sau deloc, complet absenți, cum înverzește iarba la mijloc de martie.

Treceam pe lângă un parc cu iuțeala unui automobil în viteza a treia, ca și când nimic nu conta în afara de noi, acei oameni grăbiți și nepăsători, care umpleau bulevardele din zi până în noapte. Contau doar banii, joburile noastre tot mai bine plătite și fericirea de a-i cheltui rapid în mall-uri, împreună cu plăcerea maniacală de a ști că luna viitoare vor veni alți bani, nu contează câți, de unde și în ce fel. Înainte, tot ce ne interesa era când ne vom muta mai repede într-o casă mai mare, mai opulentă, unde vocile noastre urmau să se audă tot mai slab, mai nedeslușit, câtă vreme din aceste case începeau să lipsească tocmai vocile lor: ale copiilor.

Mă rog, mai găseai, din loc în loc, câte un copil în locuințele noastre, numai că, și acest unic copil per cap de familie vorbea rar, aproape în surdină, ființa lui contopindu-se cu display-urile telefonului mobil, tabletei sau cu forma joystick-ului de la cea mai nouă platformă digitală cumpărată de noi, grijulii săi părinți. Tăcuți, ne scurgeam seara târziu către casele noastre, obosiți și însingurați, cu gândul că mâine va fi o altă zi în care fericirea nu poate avea altă culoare decât aceea a banilor câștigați cât mai rapid și mai ușor cu putință. Asta pentru a nu avea motive să fim triști la sfârșitul săptămânii, când urma să inundăm cu trupurile noastre tot mai masive, de la atâta bunăstare, marile magazine din marile orașe.

Conta prea puțin că nu mai aveam prieteni, cum aveau odinioară părinții noștri, din cei cu care puteai să pleci la un război împreună. Ne păsa la fel de puțin că nu ne cunoșteam decât vag sau deloc vecinii de palier din noile blocuri de locuințe sau pe ceilalți vecini, din casa frumoasă compusă din câte șase-șapte camere, lipită de casa noastră de pe strada cu vile, unde tocmai ne mutaserăm înainte de… Cât despre Dumnezeul cu care unii dintre noi am crescut, împinși de la spate în bisericile vechi și simple de la țară de bunicii copilăriei noastre, de el ne mai aminteam doar în pragul marilor sărbători. Când insul cu barbă albă se transforma fie în Moș Crăciun, fie în Iepurașul meniți, amândoi, să fie vehiculul perfect pentru cadourilor copiilor noștri. Și cam atât.

Acum, când moartea și spaima fac cărare temeinică prin toate marile orașe ale lumii, secerând vieți în stânga și în dreapta, nu mai știm cine suntem, de fapt. Înțelegem cu greu că, uneori, nimeni și nimic nu ne poate salva, cu adevărat, pe lumea aceasta, nici știința și nici medicina, și nici măcar bătrânul cu chip hieratic, despre care ne-am prefăcut că uităm că mai există, undeva, prin ceruri. Curând, când totul va trece, într-un fel sau altul, ne vom preface pentru puțină vreme că vom iubi cu ardoare iarba din parcuri, florile abia înmugurite, curgerea lină a apelor. Dar și pe Dumnezeul, chipurile, regăsit, către care am reînceput să slobozim rugăciuni demult uitate, în speranța că pe noi nu ne va atinge suflul lui Covid-19.

După, anesteziați că am scăpat învingători în fața molimei, o vom lua de la capăt, cel mai probabil la fel ca înainte. Cum însă viața nu e în altă parte, ci e doar aici, pe acest pământ, fricile acestor luni dificile ni se vor cuibări, în suflete, pentru totdeauna.

Va fi lecția pe care Covid-19 ne-o va vântura prin fața ochilor, în semn de răzbunare că a pierdut, cumva, parțial, partida.