Adrian Miroiu: Lecturi triste: Despre calitate în învățământul superior

Printr-un proiect european finanțat prin POCA, Banca Mondială a acordat asistență tehnică pentru ”consolidarea sistemului de asigurare a calității în învățământul superior din România”. Luna trecută Banca Mondială a prezentat, într-o a doua variantă, desigur dorită ca îmbunătățită, o propunere de metodologie de clasificare a instituțiilor de învățământ superior, care include și propuneri de ierarhizare a programelor de studii.

Ar trebui ca acest eveniment să ne bucure: în sfârșit Ministerul Educației și Agenția Română pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS) fac ceea ce trebuiau să facă încă de acum trei ani, fiindcă – lucru banal – așa cere legea (Legea Educației Naționale nr. 1/2011). Am citit documentul asumat de Banca Mondială. Dacă spun că sunt trist după lectură, e pentru că nu vreau să folosesc cuvintele dure care s-ar cuveni să fie rostite. E un document de o calitate foarte joasă, asumat însă de o instituție altminteri serioasă, care are în spate o concepție greu de susținut și, aș zice, chiar primejdioasă asupra modului în care poate fi gândită calitatea în învățământul superior românesc.

Cum este acest document? Chiar autorii, puțin jenați, admit că în conținutul lui acesta e mai curând rezultatul acceptării unor  cerințe impuse de ARACIS și Ministerul Educației. Impresia mea este că cerințele acelea au un obiectiv unic și evident: să facem în așa fel încât să conteze cât mai puțin, până la cvasi-dispariție, diferențele de calitate între universități. Universitatea București sau Babeș-Bolyai să fie după evaluare cam la fel ca orice altă universitate din orice colț al țării.

Ba chiar la un moment se oferă o indicație precisă cum să se facă așa ceva. Întrucât, oricât de mult nu vrem noi (adică Ministerul Educației și ARACIS), diferențele dintre universități în privința performanțelor în cercetare sunt foarte mari, atunci 1) în chip ”democratic” vom considera că nu contează decât numărul publicațiilor științifice, în niciun caz valoarea lor! (de ex., un articol publicat într-un jurnal de top va conta exact ca unul apărut în ziarul local); 2) atașăm indicatorului cercetare o pondere egală cu cea a oricărui alt indicator (de ex., indicatorul: evenimente artistice realizate de cadrele didactice); 3) introducem cât mai mulți alți indicatori care să privească orice altceva decât cercetarea, încât ponderea în evaluarea totală a acesteia să se diminueze cât mai mult. Consecința? Dacă o astfel de abordare ar fi pusă în practică, mai toate universitățile vor obține cam același punctaj. Iar, în consecință, stimulentul care li se va oferi va fi evident: fii mediocru! Și să nu-ți pese de faptul că ne uniformizăm, anume la nivelul cel mai de jos!

Metodologia propusă ar urma să producă o clasificare a universităților  românești. Dar nu ca cea făcută în 2011, pe care să ne amintim că actualul ministru al educației a atacat-o în justiție; ci una care să fie doar de formă și care să nu supere pe nimeni. Căci clasificarea ar fi să se facă nu doar în trei categorii, așa cum cere legea actuală – universități centrate pe educație, universități de educație și cercetare științifică sau universități de educație și creație artistică; și universități de cercetare avansată și educație – ci și pe tipuri de universități (iar, după unele propuneri, ar exista chiar nouă tipuri de astfel de universități). Or, atunci rezultatul ar fi că mai fiecare universitate va sta singură în clasa ei, bucuroasă că nu se compară cu nici o alta.

Mai mult, clasificarea, au cerut ARACIS și Ministerul Educației, ar urma să nu depindă de ceea ce se întâmplă efectiv într-o universitate:  căci ceea ce ar conta în principal ar fi indictorii de activitate și demografici, iar nu cei de performanță. Adică e important să pretinzi că vrei să faci ceva, nicidecum ce ai și făcut (sau nu ai făcut!).

Din păcate, dacă vrei să clasifici – și cu atât mai mult dacă trebuie să și încerci să ierarhizezi programele de studii – e nevoie să faci apel la niște indicstori și la niște proceduri de a-i agrega. Aici autorii documentului se încurcă făcă a mai reuși să fie cât de cât coerenți. Obiectivul principal era acela de produce o clasificare pe orizontală (adică în sensul că nu avem voie să spunem că o universitate e mai performantă decât alta). Dar metodologia propusă duce la o ierarhizare fermă și obligatorie a universităților (mai mult, o treime dintre ele ajung obligatoriu în clasa de jos).

Dar nu acesta este aspectul cel mai trist. Aș zice că autorii documentului sunt cel mult amatori în privința construcției și agregării de indicatori. Nu au nicio imagine asupra nevoii de a face apel la o perspectivă întemeiată și coerentă; propun formule naive de agregare, ca și cum niciodată nimeni nu a mai gândit asupra acelor chestiuni și nu dau niciun semn că ar înțelege că procedurile propuse de ei pot duce la consecințe stranii, dacă nu chiar în întregime de neacceptat. (Un singur exemplu: autorii par să se poziționeze uneori împotriva unor abordări scientometrice, de felul celor la care face azi apel Consiliul Național de Finanțare a Învățământului Superior (CNFIS). Ei critică folosirea așa-numitului indice Hirsch pe motivul că acesta avantajează autorii mai vârstnici. E adevărat – numai că acest indice are hibe mult mai mari, care nu sunt deloc chestionate. Și, lăsându-ne în suspans, ei propun un alt indice numit M. Mărturisesc că, deși am studiat domeniul, nu știu ce e acesta; de aceea, bănui că mulți alți cititori ai documentului sunt și mai nedumeriți. Vezi aici o analiză extinsă a acestor indici.)

Mă opresc în acest loc. Repet două dintre observațiile mele. Prima este că proiectul de metodologie nu respectă cerințe cât de minimale de coerență și de profesionalism. A doua e însă mai gravă: dacă propunerile din document se vor transforma în politici publice, atunci din nefericire învățământul superior românesc va fi împins pe un drum al autosuficienței și mediocrității. Și vreau să accentuez: cei care vor avea pe viitor de suferit nu sunt cei care acum conduc Ministerul Educației ori universitățile, ci cadrele didactice tinere și studenții de azi și de mâine.

O notă personală. Tristețea mea e legată și de faptul că singura procedură de evaluare a calității care merge astăzi – cea elaborată în vremea în care am condus CNFIS – e tratată cu o superioritate și o lipsăde înțelegere cărora nu le-am găsit niciun temei. (În capitolul 1 din documentul pe care îl puteți găsi aici am povestit pe larg cât de greu a fost să se aprobe iar apoi să se și aplice acea procedură.)