Răutatea comunismului, deghizată în bine inclusiv, e mai parșivă decât cea brutală a nazismului, care își declară violența exclusivă. De aceea, pentru cei care nu au văzut-o ucigând, otrava lui Marx rămâne dezirabilă.
Mecanismul de bază al marxismului este perfect adaptat modernității atee, căci deturnează nostalgia paradisului (despre care scrie minunat Horia Patapievici într-o carte recentă) și năzuința firească spre libertate, egală demnitate, solidaritate și dreptate. Atâta că paradisul poate fi recâștigat doar prin mântuire, la care se ajunge prin schimbarea minții și transformarea omului căzut într-un om nou, sfințit. Raiul pe pământ, sau nesfârșita epocă de aur a comunismului, presupune un om nou, forjat însă nu prin asceză spirituală, ci prin ukaz politico-ideologic. Acest om nou trebuie să fie harnic la comandă, să muncească pentru alții, prin medierea statului, să nu aibă mai nimic, și să îmbrățișeze fără rest ideologia și moralitatea noii religii. Toate acestea se pot obține doar cu o imensă violență statală.
Noul comunism vrea același lucru ca cel vechi – să ne facă buni cu forța și să instituie un paradis asexuat, fără clase, rase, națiuni și, firește, carne sau monoxid de carbon. Violența lui e mai discretă, dar reală. Acest fals umanism nu poate sfârși decât totalitar, ca vechiul comunism al lui Lenin, Stalin, Gheorghiu Dej și Ceaușescu.
Îmbunătățirea omului și câștigarea raiului sunt o afacere personală, între om și Dumnezeu, nu una socială. Hristos nu ne obligă să ne îmbunătățim, ci stă la ușă și bate, până când Îl vom auzi și vom deschide. Recunoaștem astfel adevărul – el e indisociabil de libertate și perfect compatibil cu demnitatea persoanei umane.
Alternativa socialistă nu poate fi decât minciună, fiindcă presupune renunțarea forțată la libertate și afectează demnitatea persoanei umane. Iată de ce am afirmat adesea, cu riscul de a părea prea categoric, că nimic bun nu se poate naște la stânga – fructele minciunii nu pot fi decât otrăvite.