Adrian Papahagi: Scandaloasa banalitate a răului

Nu voi uita gospodinele care aplaudau minerii în timp ce aceștia din urmă schilodeau studenții, în iunie 1990. Uneori, mai trăgeau și ele, din mers, câte un șut tinerilor epuizați de bătaie, târâți de brutele care ieșiseră din subteranele pământului sau Securității, ca niște morloci sanguinari. Țațele acelea cu aere cumsecade, bunicuțele iliesciene, mamele care făceau ciorbe atât de bune se vădeau harpii excitate de sânge și de tortură – exact ca flăcăii pioșei sau marxistuți și pensionarii antenizați care aplaudă azi violențele jandarmilor.

M-am întrebat adesea care e esența răului. Am fost ispitit să-l asimilez neantului, considerându-l simpla absență a binelui, dar m-am îndoit de fiecare dată când i-am simțit vâscozitatea și i-am văzut manifestările energice.

Cred deci că răul e mai degrabă negarea și pervertirea diabolică (activă, deci) a binelui, decât simpla absență a acestuia. Iar motorul său este frustrarea, neputința, nevolnicia, din care se nasc ura și invidia egalitară (ați recunoscut, în treacăt, și combustibilul stângii).

Cel sărac e instigat să-l urască pe bogat, cel mai prost pe deștept, bătrânul beteag pe cel tânărul activ, urâta pe frumoasă, ratatul pe cel împlinit, pseudointelectualul de cafenea pe adevăratul intelectual, nebunul pe înțelept… Firește, dinamica urii și obiectul său sunt infinite și nu arareori chiar paradoxale.

Hannah Arendt vorbea – nu fără să-și atragă criticile contemporanilor – despre banalitatea răului. Răul funcționarilor mărunți și sârguincioși, care își fac mereu doar “datoria”, răul amabilelor gospodine din bloc, care între două cafele își toarnă vecinii la securitate, răul flăcăului simplu și cuviincios, dar înarmat cu baston, răul bunicuțului care îți deschide ușa la lift, dar te îmbrâncește pe scări… răul meu și răul tău, ipocrite cititorule.

Nu e vorba de criminali și torționari degenerați, ci de oameni “cumsecade”, banali, dar prea slabi pentru a rezista invidiei și urii născute din neputință și nevolnicie, al căror suflet altminteri simplu a fost invadat de o sofisticată maliție.

Pe aceștia se bazează, în ascensiunea sa, tatăl minciunii și fiul fărădelegii, împreună cu cohorta de bestii mincinoase care și-au vândut sufletul pentru treizeci de arginți, un loc sub reflectoare, o tablă mai rapidă, un beton mai spațios, sau o coapsă mai fermă.

Țineți minte, poate, povestirea “Young Goodman Brown” a lui Nathaniel Hawthorne. Oare pe câți dintre vecinii, prietenii și rudele atât de cumsecade, atât de banali, îi vom găsi prinși în ritmurile drăcești ale horei walpurgice la ora dezvrăjirii noastre?

Dar pe noi, oare, cum ne va prinde dimineața cea neînserată?