Adrian Papahagi: Demonul teoriei și simțul comun

May 10th, 2020 [ Adrian Papahagi ] Cultura comments

În facultățile de profil, teoria literară a cam sufocat gustul pentru liteartură și interesul pentru uman. Ea fascinează tinerii fiindcă pare riguroasă și sofisticată, capabilă să explice orice – deși în realitate nu explică mai nimic, ci reduce la o grilă (inevitabil ideologică și totalitară) tot ce e transcendență, mister, infabil, geniu, ambiguitate a naturii umane și idiosincrasie creatoare.

(Post)structuraliștii reduc totul la structuri și jocuri semantice; jungienii și alți psihanaliști își văd peste tot arhetipurile, ego/id, umbra, individuație, animus-anima și diversele obsesii sexuale; materialiștii (feminism, post-colonialism, varii declinări de marxism) reduc totul la lupta de clase/sexe/rase, la violență și putere, emancipare și opresiune, subversiune și control; mitologizanții văd peste tot fertilitate, eterne reîntoarceri, tinerețe (cu sau fără) bătrânețe; iar mitologizanții psihanalizanți aplică la orice tragedie și comedie principiul dorinței mimetice și al țapului ispășitor. E destul să stăpânești cele câteva concepte și poți deschide orice ușă cu acest passe-partout.

Nu contează dacă obiectul e Shakespeare sau George Wilkins, rezultatul e același. Concluziile sunt cuprinse în premise, ele nu pot varia prea mult, fiindcă structura mentală e ideologică, rigidă, totalitară. Rămâne doar de stabilit dacă Shakespeare ținea cu patriarhatul sau cu femeile.

Catedrala unică de forme și idei a fiecărei opere majore se năruie; dicție, stil, gust, introspecție, imaginație, geniu, epocă, modă, mimesis, personaj, acțiune, gen literar, convenții și inovație, forța câte unui cuvânt, adierea câte unui gând, vertijul unei intuiții sau frumusețea inefabilă a unui vers se scurg printre barele grilei. La sfârșit, rămâne doar un hamburger prefabricat, cu dungi paralele, simetrice, regulate – produsul fad al teoriei.

Un critic azi uitat, John Danby, scria în 1952 cu bun simț englez (uitat și el, între timp), că “unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate semnifica un măr este el însuși”.

Cum, nu sexul? Nu fructul oprit din Eden sau Grădina Hesperidelor? Nu fertilitatea? Nu lupta de clase între cei care au acces la mere și cei care nu își pot permite mere? Nu dominația fructelor europene asupra celor native în America, sau africane? Nu europenitatea asupritoare? Nu feminitatea regenerativă, victimă a masculinității toxice, ucigașe și confiscatoare? Nu rezultatul violenței și exploatării umane a naturii?

Aceasta nu e o pledoarie împotriva simbolurilor și alegoriei, nici negarea faptului că există pe lume și violență sau asuprire. Mintea noastră, deși a fost educată de moderni să elimine transcendența, nu a suprimat și modul alegoric de percepere a realității. Nu denunț deci in corpore teoria ca inutilă (ea a furnizat și instrumente simpatice), ci absolutizarea ei ca periculoasă.

Sunt bucuros că m-am lecuit de fascinația pentru eșafodajele spectaculoase, dar precare, ale teoriei literare prin anul I sau II de facultate. Astăzi, le găsesc mai degrabă dăunătoare pentru tineri, care nu au gustul bine format și nici o înțelegere mai largă a istoriei spiritului european. La cursurile mele, ne rezumăm adesea la lectura naivă și sentimentală a marilor opere. Ignorăm în mare teoria și discutăm despre temele umane perene: dragoste, ambiție, ură, invidie, prietenie, orbire, grabă, eroism, sacrificiu. Citim versuri perfecte și încercăm să înțelegem de ce sunt memorabile. Analizăm operele literare ca opere de ficțiune, care totuși vorbesc despre o anume realitate, dar nu ca manifeste ideologice (anti)progresiste/emancipatoare avant-la-lettre.

Corectivul pe care îl aduc acestei neglijențe teoretice este rigoarea filologului, adică a literatului care știe încă ce e un anacolut, cum se produce un homoioteleuton, cine a introdus pentametrul iambic în versul englez, de ce mai aliterează Sir Gawain and the Green Knight, de ce se mută volta din octavă în distihul final între sonetul petrarchesc și cel elizabetan, cum devine wyrd din engleza veche Weird Sisters în Macbeth, care e ordinea unor poeme în manuscrisul din sec. X, Exeter Book, și ce ne spune asta despre înțelegerea anglo-saxonă a genurilor, prin ce intermediari ajunge la Shakespeare povestea lui Apollonius din Tyr, cum îl modifică Chaucer pe Boccaccio, sau de ce apar cuvinte noi între prima ediție in quarto din King Lear și ediția in folio din 1623.