Adrian Papahagi. Noii oameni

Pesediștii și ceilalți moștenitori ai PCR și ai Securității voiau să perpetueze lumea coruptă ale cărei reguli le deprinseseră în chipul cel mai profitabil: o lume de securiști și bișnițari, de șantaj și abuz, de corupție și omertà, de promovări tribale și hămeseală atavică; o lume ruralo-neolitică, esențialmente păgână și tribală, în niciun caz creștină și personalistă. Creștinismul lor era mimat, redus la ritualism, apotropaic și magic, iar ei înșiși erau incapabili să înțeleagă sau să aplice mesajul hristic. Ei nu aveau nimic tradițional: erau “oamenii noi” ai comunismului, ridicați pe cadavrele vechilor elite interbelice.

Noii oameni noi se opun legitim celor descriși mai sus, dar elanul lor este adesea lipsit de discernământ. Școliți rapid într-un Occident infectat, după 1968, de neo-marxism, le lipsește adesea educația prealabilă pentru a discerne între cultura majoră cu care se puteau impregna în Occident și spuza ideologică stângistă care acoperă orice.

Menirea noastră, a celor care am coborât mai adânc în profunzimea culturii europene, este pedagogia adevăratelor valori, temperarea avânturilor revoluționare, școala discernământului.

Tineretul e mereu nerăbdător să scape de babalâci (la 43 de ani nu mă simt babalâc, dar nici tinerel), dar prețul e repetarea unor prostii evitabile. Jeunismul care domină din 1968 încoace (de au ajuns și moșii care vor să fie cool să imite tineretul) e ideologizarea paricidului simbolic, pe care îl găsim pretutindeni în mitologie și folclor.

Câți au rămas în țara asta capabili să facă pedagogia culturii înalte și a adevăratei civilizații europene? Nu vă grăbiți să-i împingeți în șanț, fiindcă veți rămâne doar cu gândirea de plastic, cu motivaționgleza, cu bienpensismul, cu tehnocrato-activisteza, cu intenții glorioase susținute doar de aburi ideologici.