Suntem mai puțin patrioți decât străbunii noștri, care au luptat pentru România Mare? Da, fără îndoială. De ce? Fiindcă ei cunoșteau disperarea de a trăi fără țară, sub spectrul războiului sau sub ocupație, în timp ce nouă ni se pare de la sine înțeles să avem o țară.
Străbunicii mei ardeleni au cunoscut umilința de a fi cetățeni de rangul doi la ei acasă. Străbunicii mei aromâni au părăsit Pindul pentru a-și face casă în Cadrilater, dar au pierdut-o și pe aceea.
Noi acum avem o țară, dar nu mai dăm doi bani pe ea.
Avem o credință, dar o luăm în derâdere ca să arătăm cât suntem de evoluați.
Ne-am încropit într-un secol și jumătate o cultură națională, dar o ignorăm.
Avem o limbă expresivă, dar maimuțărim bad English.
Facem parte din lumea liberă și prosperă, dar ne pute.
Oscilăm între protocronism comunistoid național-securist și relativism cultural sau ură de sine mimetică – dar cumpăna patriotismului senin și lucid ne-a devenit străină.