Adrian Papahagi. ”Salvatorii” și stânga radicală

Fiindcă uzurpă mecanisme religioase (singurele care pot determina atașamente profunde, fiindcă sufletul omenesc este religios, nu politic sau material), stânga radicală detestă religia, așa cum impostura urăște legitimitatea.

Nevoia de a fi salvat este indisociabilă de natura căzută a omului. Afectați de corupția fizică și morală, sperăm să fim salvați măcar la capătul acestei vieți. Creștinii știu că salvarea se poate produce prin credință și virtute, sub efectul harului. Ei mai știu că mântuirea e personală, nu colectivă.

Deși neagă natura căzută a omului (pe care îl consideră bun de la natură), stânga politică ne propune salvarea de lumea coruptă în care trăim. Fiindcă refuză lumea de dincolo, ea ne promite salvarea aici, în această lume, adică raiul pe pământ. Fiindcă nu recunoaște virtuțile creștine, harul și credința, stânga propune salvarea cu forța, prin violență politică și voluntarism social. În fine, salvarea propusă este colectivă, nu personală.

Fiindcă vrea să salveze omul aici și fiindcă îi neagă natura căzută, radicalismul politic stângist este utopic și inuman; salvarea omului acum și aici de propria natură înseamnă abolirea utopică a naturii umane, adică dezumanizare și inumanitate, după cum s-a văzut sub comunism.

De la Comitetul Salvării Publice (guvernul Franței sub Teroarea iacobină/comunistă din 1793-1794) la Frontul Salvării Naționale (1989-90) și Uniunea Salvăm România, nu au lipsit salvatorii. Deși îi despart multe, salvatorii se aseamănă într-un punct esențial: afectul anticreștin.

Din 1793 încoace, radicalismul anticreștin s-a dovedit mereu un excelent indicator al totalitarismului.

Sigur, useriștii radicali de azi vor respinge comparația cu feseniștii de odinioară, deși se mândresc că sunt, ca Ion Iliescu, liber-cugetători.