Aleksandr Soljenițîn: Despre curajul de a fi creștin

Un articol de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative

În aceste vremuri tulburi în care puterea fundamentalismului laic pare să fie în creștere și în care libertatea religioasă pare a fi pusă în pericol, este din ce în ce mai greu pentru creștini să nu deznădăjduiască. Norii relativismului radical par să ascundă lumina adevărului obiectiv, putând deveni astfel dificil să deslușim o rază de speranță care să ne lumineze viitorul.

În astfel de timpuri sumbre, exemplul martirilor poate fi încurajator. Cei care și-au dat viața pentru Hristos și Biserica Sa în vremuri mai rele decât ale noastre sunt surse de lumină, risipind întunericul cu botezul lor de sânge. „Pe astfel de jertfe, Cordelia, zeii înșiși revarsă tămâie!”, îi spune regele Lear fiicei sale înainte de a fi martirizată.

Se spune că sângele martirilor este sămânța Bisericii. Dacă este așa, în secolul trecut s-a semănat mai mult decât în oricare dintre secolele sângeroase care l-au precedat. Zeci de milioane de oameni au fost sacrificați pe altarele însângerate ale socialismului național și internațional în Europa, China, Cambodgia etc. Astăzi, în diferite părți ale lumii, milioane de suflete sunt sacrificate în pântecele mamelor în numele „drepturilor reproductive”.

Într-o epocă atât de hidoasă, Aleksandr Soljenițîn apare ca un titan al curajului. Născut în Rusia anului 1918 la scurt timp după ce fundamentaliștii laici au ajuns la putere prin Revoluția Bolșevică, Soljenițîn a fost îndoctrinat de un sistem de învățământ de stat care i-a inoculat ideea că socialismul este just și că religia este dușmanul poporului. Astfel, la fel ca majoritatea colegilor săi de școală, a căzut pradă spiritului vremii, devenind ateu și alăturându-se partidului comunist.

Luptând în armata sovietică pe frontul de est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost martor la crimele săvârșite cu sânge rece și la violurile femeilor și copiilor, acte prin care Armata Roșie s-a „răzbunat” pe germani. Deziluzionat, Soljenițîn a comis indiscreția de a-l critica pe liderul Iosif Stalin, fapt ce i-a adus opt ani de temniță ca disident politic.

În timpul detenției, a decis să facă cunoscute ororile sistemului sovietic. La scurtă vreme după eliberare, într-o perioadă de exil obligatoriu în Kazahstan, a fost diagnosticat cu un cancer malign în stadiu avansat căruia nu era de așteptat să-i supraviețuiască. Astfel, în fața a ceea ce părea a fi o moarte iminentă, Soljenițîn s-a convertit la creștinism, fiind mai apoi cu totul uluit de ceea ce el a considerat a fi o vindecare miraculoasă.

De-a lungul anilor ’60, Soljenițîn a publicat trei romane descriind tirania laică a Uniunii Sovietice, pentru care a primit premiul Nobel pentru literatură în 1970. În urma publicării, în 1973, a lucrării sale fundamentale, Arhipelagul Gulag (care este o expunere a tratamentului la care au fost supuși disidenții politici în sistemul de lagăre sovietic), a fost arestat și expulzat din URSS, trăind apoi în exil în Elveția și Statele Unite. Mai târziu, în urma destrămării Uniunii Sovietice, s-a întors în Rusia în 1994.

În 1978, Soljenițîn a stârnit mari controverse atunci când a criticat secularismul și hedonismul occidental în celebrul său discurs de la Universitatea Harvard. Condamnând națiunile așa-zisului Occident liber pentru falimentul lor moral, a insistat că este timpul „să apărăm nu atât drepturile, cât obligațiile omului”.

Faptul că a început să se pună accentul pe drepturi și nu pe responsabilități a dus la formarea unei „prăpastii a decadenței umane” și la comiterea unor „acte de violență morală împotriva tinerilor, așa cum sunt numeroasele filme care abundă în scene pornografice, în care sunt înfățișate crime sau povești de groază”. La baza acestei maladii moderne se afla filozofia „umanismului raționalist sau a autonomiei umaniste”, care apără „autonomia omului în fața oricărei autorități superioare lui”. O astfel de viziune „ar putea fi numită și antropocentrism, omul fiind văzut drept centrul tuturor celorlalte aspecte ale realității”.

Este puțin important dacă ceea ce otrăvește încet Occidentul primește denumirea folosită de Soljenițîn sau dacă preferăm să îi dăm numele de fundamentalism laic. Boala, indiferent de numele pe care l-ar avea, e la fel de mortală.

În plus, această boală nu este doar distructivă, ci și autodistructivă. Nu are viitor pe termen lung. Deși „progresiștii” fundamentaliști laici pot crede într-o „epocă de aur” viitoare, aceasta nu poate exista. Ceea ce vestesc ei este un viitor din ce în ce mai sumbru și mai întunecat. Asta a fost dintotdeauna soarta celor care își proclamă „Mândria”: aceea că nu pot aștepta de la viitor altceva decât propria cădere.

Cât îl privește pe creștin, el nu ar trebui să se teamă de nimic în afara căderii în mândria disperării. Dacă își păstrează curajul și smerenia, va primi darul speranței, care este rodul lor. Unde există speranță, există Calea, Adevărul și Viața.

În timp ce așteptăm dispariția celei mai recente manifestări a fundamentalismului laic, trebuie să ne amintim că o cultură a morții [1] este asemenea unui parazit. Nu dăruiește nicidecum viață ci doar o distruge sau o corupe. La fel ca toți paraziții, se sinucide prin uciderea gazdei din care se hrănește. Nu este numai mortal, ci și suicidal. De asta nu e sustenabil. Nu poate dăinui.

Să nu uităm că Hitler promitea existența unui Reich de O Mie de Ani, dar acesta a durat doar doisprezece. În mod similar, revoluția comunistă care, potrivit lui Marx, ar conduce către sfârșitul istoriei, a ajuns ea însăși o ruină a acesteia. Nici nu-și imagina Soljenițîn când lâncezea în lagăr (ca multe alte milioane de suflete) că va trăi mai mult decât acesta și că, în plus, chiar propriul său curaj va fi jucat un rol important în dărâmarea acestuia.

Revenind la imaginea cerului încărcat de nori de la care am început, ar trebui să avem în vedere că norii și întunericul creat de ei sunt fenomene trecătoare. Răul este nihilist, ceea ce e un alt mod de a spune că în final el nu înseamnă nimic. Este doar o blocare temporară a luminii. „Mai presus de toate umbrele sălășluiește Soarele”, așa cum proclamă mereu umilul Samwise Gamgee din Stăpânul Inelelor. Chiar și în aceste perioade întunecate, așa cum ne amintește Soljenițîn, fiecare nor nu e decât o oportunitate pentru ca Soarele să se ivească iar.

NOTE

[1] Conform pr. Constantin Sturzu, o cultură a morții este aceea care propovăduiește un mod de a viețui strict circumscris acestei lumi, din care este extirpată ideea de viață veșnică, o cultură care transformă persoana în obiect și care pervertește bucuria de a trăi, reducând-o la o goană nebună după dobândirea de plăcere și confort.

Joseph Pearce este senior contributor la The Imaginative Conservative. Este director editorial pentru Institutul Augustin și editor al revistei St. Austin Review. Este autorul a numeroase cărți, printre care: În căutarea lui Shakespeare, Tolkien: Omul și mitul, Demascarea lui Oscar Wilde, C. S. Lewis și Biserica Catolică, Convertiți literari, Înțelepciune și inocență: o viață a lui G.K. Chesterton, Soljenițîn: un suflet în exil. Puteți vizita site-ul său personal la jpearce.co.

Articol original: Aleksandr Solzhenitsyn: The Courage to be Christian