Alexandru Călinescu. Cafenelele pariziene: povestea continuă

Îndrăgostitului de Paris, cartea îi prilejuieşte reîntâlnirea cu câteva din cafenelele emblematice ale oraşului. Iar „morala” pe care ne-o propune Didier Blonde este limpede: cine iubeşte cu adevărat Parisul iubeşte şi cafenelele pariziene.

Încă o carte despre cafenelele pariziene: are un titlu surprinzător, Cafenele, etc. (Cafés, etc., editura Mercure de France, 2019), iar autorul se numeşte Didier Blonde; e un scriitor discret, care a publicat însă mai multe romane şi eseuri la Gallimard şi a obţinut două premii literare importante. Noua lui carte e o combinaţie între eseu şi confesiune. De la bun început autorul ne avertizează că intră într-o cafenea ca într-un roman şi că descrierea „realistă” a locului e dublată de reverie şi de evadări în ficţiune. Trebuie spus de asemenea că marea majoritate a cafenelelor menţionate există şi astăzi (avem de altfel, la sfârşit, un indice foarte util), dar sunt pomenite şi cafenele dispărute ori care sunt doar rezultatul imaginaţiei unor romancieri. Acestea din urmă ajung, uneori, să pară mai „adevărate” decât bistrourile şi cafenelele reale: e cazul celebrei Braserii Dauphine pe care o frecventează comisarul Maigret şi care este invenţia lui Georges Simenon. Pentru Didier Blonde, cafeneaua trăieşte prin detaliile specifice, prin ceaşca de cafea de pe farfurioară (linii geometrice perfecte, „floare de porţelan” care agaţă reverberaţiile luminii), ziarele de pe colţul tejghelei puse la dispoziţia clienţilor, conversaţiile consumatorilor care stau în picioare la „comptoir”, oglinzile de pe pereţi („palat al mirajelor în care mă pierd şi mă multiplic”), nişa acum goală, dar unde se afla odinioară cabina telefonică etc. Scriitorul îşi asumă rolul de „grefier al efemerului”, observă şi notează imagini, secvenţe, schiţează tipologii umane. Pentru un romancier, e un câmp de observaţie privilegiat şi, practic, infinit. Una dintre cafenelele preferate se cheamă Au rêve (Visul); e în cartierul Montmartre şi pe acolo au trecut Cendrars, Jean Marais, Jacques Brel, Simenon, Marcel Aymé, Au rêve apare apoi în romanele lui Céline şi Modiano, iar într-un film al lui Guy Gilles avem această replică extraordinară: „Dacă visul găseşte un suport în cafenele atunci Parisul este oraşul în care se visează cel mai mult”.

Sigur, nu sunt uitaţi scriitorii care au făcut din cafenele biroul lor de lucru. Sartre şi Simone de Beauvoir scriau la Select, la Dôme (ambele în cartierul Montparnasse), iar în timpul războiului mai ales în Saint-Germain-des-Prés, la Flore. Nathalie Sarraute cobora în fiecare dimineaţă şi se instala la o masă la cafeneaua Marceau, aflată la parterul imobilului în care locuia („Lucrez întotdeauna la cafenea, spunea romanciera. Acolo mă simt complet izolată. Zgomotele din cafenea şi prezenţa unor oameni ce îmi sunt străini îmi creează posibilitatea să mă concentrez în mult mai mare măsură decât ca atunci când sunt singură la mine acasă.”). Ar mai fi Bernanos, ar mai fi Aragon, ar mai fi cu siguranţă şi alţii, dar, observă Didier Blonde, numărul celor care scriu în cafenele este, totuşi, redus. El însuşi, mărturiseşte autorul, notează idei, frânturi de frază, titluri, imagini dar fără a merge mai departe; rezultă de aici un material brut care, eventual, va fi folosit ulterior.

Loc de întâlnire, dar şi loc de rupturi amoroase; spaţiu al convivialităţii, dar şi, în circumstanţe speciale, loc al dramelor şi chiar al crimelor (Jean Jaurès a fost asasinat, pe 31 iulie 1914, la Café du Croissant; protagoniştii altor crime, mai ales pasionale, sunt mult mai puţin celebri). Didier Blonde imaginează apoi un roman, romanul unei cafenele, care s-ar petrece într-un singur loc (real, de preferinţă) şi într-o singură zi, un roman în care naratorul ar nota indicii, unele minuscule, ar „pândi invizibilul”, un roman în care nu s-ar întâmpla nimic: ar fi un jurnal de bord al vieţii făcute din bucăţi. Capitolele finale ne dau o idee despre cum ar putea arăta o asemenea carte şi despre potenţialul ficţional al cafenelelor. Sunt pagini foarte frumoase, de real rafinament.

Îndrăgostitului de Paris, cartea îi prilejuieşte reîntâlnirea cu câteva din cafenelele emblematice ale oraşului. Iar „morala” pe care ne-o propune Didier Blonde este limpede: cine iubeşte cu adevărat Parisul iubeşte şi cafenelele pariziene.

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași.