Alexandru Călinescu. Când nici alţii nu stau pe roze…

Urmaşii personajelor lui Caragiale sunt astăzi mai activi ca oricând şi au la îndemână mijloace de manifestare la care Mitică şi ai lui nici nu visau, în speţă reţelele de socializare, în special Facebook, unde poţi pune, nestânjenit de nimeni, ţara la cale şi îi poţi face zob pe cei care îţi sunt antipatici.

Românul, se ştie, are – de regulă – convingeri neclintite, e iute la mânie şi devine foarte vocal atunci când i se oferă ocazia (iar când nu i s-a oferit ocazia, în comunism de pildă, şi-a păstrat opiniile pentru sine). În lumea lui Caragiale, adică în zorii democraţiei noastre, aflăm minunate exemple în acest sens. Iată, în schiţa Atmosferă încărcată, înflăcăratul discurs ţinut de un cunoscut al naratorului: „eşti un om, care va să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui… (…) vai de biata ţara asta! O s-ajungă rău, domnule! o s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, cari ar merita” etc., etc. Sau, cum perorează alt amic, în Situaţiunea: „Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicaţiune… Dumneata nu vezi ce se petrece în China (…), şi toată Europa nu poate pentru ca să se-nţeleagă…”. Profetice cuvinte!… Urmaşii personajelor lui Caragiale sunt astăzi mai activi ca oricând şi au la îndemână mijloace de manifestare la care Mitică şi ai lui nici nu visau, în speţă reţelele de socializare, în special Facebook, unde poţi pune, nestânjenit de nimeni, ţara la cale şi îi poţi face zob pe cei care îţi sunt antipatici.

Multe s-au spus şi se spun despre felul în care a fost gestionată la noi criza coronavirusului şi fără îndoială că destule dintre criticile exprimate sunt îndreptăţite. Se pot totuşi remarca regretabile înclinaţii masochiste, în urma cărora prestaţia guvernării actuale apare excesiv de înnegrită. În ideea că ne-ar putea ajuta să avem opinii mai echilibrate voi aminti aici, foarte pe scurt, evoluţia situaţiei din Franţa (Franţa, „sora noastră mai mare”, cum i se spunea odinioară, până când ne-am descoperit alte legături de rudenie, unele din ele impuse cu forţa…).

În 16 februarie doamna Agnès Buzyn, ministru al Sănătăţii, demisiona la cererea lui Emmanuel Macron pentru a candida, din partea partidului prezidenţial, la primăria Parisului (asta după ce, cu două zile înainte, anunţase că exclude orice candidatură la municipale din cauza „agendei foarte încărcate a ministerului”). Era o soluţie de avarie deoarece domnul care îşi asumase până atunci candidatura, Benjamin Griveaux, fusese obligat să se retragă în urma difuzării, pe reţelele de socializare (!), a unor filmuleţe cu caracter pornografic în care era protagonist. Pe 4 martie, ca să arate că viaţa decurge normal, soţii Macron merg la teatru. O săptămână mai târziu, pe 11 martie, evocând atentatele teroriste, Macron declară că francezii nu vor renunţa niciodată la sălile de concert, la terasele cafenelelor şi bistrourilor, la serbările estivale în aer liber. A doua zi, pe 12 martie, se închid creşele, şcolile, universităţile. Pe 14 martie se închid restaurantele, cafenelele, bistrourile, terasele, teatrele etc. Pe 15 martie, în dispreţul unei logici elementare, se desfăşoară primul tur al alegerilor locale! Indiferent ce opinie a avut un politician sau altul despre oportunitatea scrutinului în condiţiile date, decizia finală îi revenea lui Macron. Fireşte, participarea a fost foarte slabă, mai ales persoanele în vârstă au rămas acasă, iar rezultatele primului tur au fost, cu siguranţă, viciate din această cauză. A doua zi, luni 16 martie, Macron decretează restrângerea drastică a libertăţii de circulaţie.

Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Iohannis şi Orban ar fi practicat acest balet iresponsabil: ar fi fost, cu certitudine, tăiaţi bucăţele. Dar n-au fost singurele surprize pe care ni le-a servit Franţa.

În 24 ianuarie, Agnès Buzyn, încă ministru al Sănătăţii, declara (ştiind că minte, veţi vedea de ce puţin mai încolo): „Riscul de a importa virusul din Wuhan este astăzi practic nul”. Pe 24 februarie, noul ministru al Sănătăţii, Olivier Véran, întărea: „ În acest moment nu are loc o circulaţie a virusului pe teritoriul naţional”. Or, în urmă cu o săptămână, surpriză! – Agnés Buzyn face revelaţii senzaţionale: declară că, văzând ce se petrece în China, i-a trimis pe 11 ianuarie un mesaj preşedintelui în care îl avertiza asupra pericolului iminent, că la sfârşitul lui ianuarie a înaintat un raport primului ministru în care îi cerea să amâne primul tur al localelor şi că, în fine, a părăsit ministerul în lacrimi pentru că ştia că urmează o catastrofă. De ce nu a făcut publice atunci aceste temeri? Întrebarea şi-au pus-o, bineînţeles, şi alţii. Urmarea: o organizaţie a cadrelor medicale a depus plângere împotriva premierului Edouard Philippe şi a lui Agnès Buzyn pentru minciună de stat.

Arătăm cu degetul, pe bună dreptate, slăbiciunile sistemului sanitar de la noi şi privim cu admiraţie către Coreea de Sud (apropo: un „detaliu” complet trecut sub tăcere de mass-media din România este că în Coreea de Sud sistemul medical este aproape în întregime privatizat). Iată însă că şi francezii reclamă că n-au măşti, echipamente de protecţie, ventilatoare, suficiente paturi de spital. În Strasbourg 200 de cadre medicale sunt infectate cu coronavirus, 500 sunt în regiunea pariziană.

Să înmulţesc exemplele? N-are rost. N-a fost în intenţia mea ca, arătând carenţele altora, să scuz erorile şi bâlbâielile noastre. Cred, dimpotrivă, că trebuie să primeze luciditatea, asumarea matură a unei situaţii complicate ce poate fi, sunt convins, depăşită: dar fără meschine calcule politice, fără lamentări isterice şi fără băşcălie ieftină. Vom mai vorbi despre toate astea. Avem timp.

text publicat în premieră în ZIARUL DE IAȘI.