Alexandru Călinescu. De la Proust la „minunata lume nouă”

Mă mir că în România cartea lui Nimigean nu a stârnit un scandal asemănător celui provocat, în 2002, de Omul recent al lui Patapievici, când a avut loc un adevărat linşaj mediatic. De data aceasta, progresiştii noştri nu s-au simţit vizaţi. Sau (mai curând) n-au citit cartea. Îi îndemn să o facă.

O apariţie de zile mari este cartea lui Ovidiu Nimigean intitulată (titlul e necomercial, foarte probabil în mod deliberat necomercial) O ureche de om pe o spinare de şoarece, Polirom, 2020. E greu de definit formula cărţii care este şi jurnal, şi eseu, şi exegeză critică, şi analiză politologică, şi confesiune, şi pamflet. Este o construcţie pe mai multe paliere între care se stabilesc legături nu o dată surprinzătoare. Un prim nivel ar fi acela al strălucitelor comentarii consacrate romanului proustian. Nimigean cunoaşte în profunzime opera lui Proust şi o întoarce pe toate feţele, iar când e vorba de referinţe critice nu se limitează la inconturnabilii Tadié şi Compagnon. Al doilea nivel este reprezentat de Franţa contemporană, despre care vorbeşte cu o luciditate şi o francheţe exemplare. Autorul trăieşte în Franţa de câţiva ani (opt, dacă nu mă înşel) şi dovedeşte o cunoaştere uimitoare a realităţilor de acolo. Refuză orice complezenţă: Franţa e „o ţară eşuată letal în vulgaritate după Revoluţie”, o ţară în care s-au amestecat „frivolitatea aristocraţiei şi le côté canaille al iacobinismului”. Preşedintele Macron e o ţintă favorită, cu atât mai mult cu cât îi oferă „muniţie” prin declaraţiile lui aberante de genul: „Nu există o cultură franceză”, Franţa fiind nereformabilă „propunem transformarea ei completă” (Macron, comentează Nimigean, vorbeşte aici, „cu un elan maoist, de revoluţie culturală”); de un comic (un tragicomic?) enorm este trecerea în revistă a reacţiilor din mass-media cu ocazia preluării puterii de către Macron. Ajungem astfel la al treilea palier care este denuţarea vehementă, fără concesii, a corectitudinii politice şi a conformismului ideologic.

Nimigean se sprijină îndeosebi pe un autor pe care îl admiră mult (pe bună dreptate): e vorba de filozoful Philippe Muray, cel care a radiografiat necruţător „societatea festivă” şi „imperiul binelui”. Deschid o paranteză ca să spun că a fost o reală satisfacţie pentru mine să regăsesc, printre lecturile lui Ovidiu Nimigean, autori pe care şi eu îi preţuiesc la superlativ, unii mai cunoscuţi – Simon Leys, Allan Bloom – alţii cu care publicul românesc e mai puţin sau deloc familiarizat: Mathieu Bock-Côté, Chantal Delsol, Bérénice Levet, Élisabeth Lévy etc. Cu toţii sunt critici ai „progresismului” o ideologie pe care şi Nimigean o detestă. „Progresiştii”, scrie el, sunt – structural – talibani, propunându-şi să distrugă civilizaţia (şi aici, iarăşi, trimitere la ororile din timpul Revoluţiei Franceze). Stânga culturală, omnipotentă în Occident, confirmă zicala că iadul e pavat cu bune intenţii („A asculta un discurs korekt politic e ca şi cum ai asculta Oda bucuriei interpretată de o brigadă de agitprop. Simţi că ţi se apleacă de toate cauzele bune”). Comisarii (sau, în grafia autorului, „komisarii”) noii ideologii progresiste decretează ce există şi ce nu există: nu există rase (cuvântul rasă e interzis în textele oficiale), nu există sexe şi oricum, nu două şi nu naturale, ci rezultat al unor „constructe sociale”, nu există mamă şi tată, ci „părinte 1” şi „părinte 2” ş.a.m.d. Tot ei cer ca o serie întreagă de filozofi, de la Platon la Kant, să fie eliminaţi din programe „fiindcă sunt albi” sau să se introducă principiul „diversităţii” în orchestrele simfonice, la operă, în teatru, în filme etc., etc. Multiculturalismul e în strânsă relaţie cu fantasma egalitaristă şi cu promovarea minorităţilor (Mathieu Bock-Côté: „În acest spirit se va petrece mutaţia terapeutică a statului social, cu obiectivul afişat de a transforma atitudinile culturii majoritare şi ale societăţii faţă de diversitate. Se va urmări reeducarea naţiunilor occidentale, mai ales a categoriilor de populaţie mefiente în faţa acestei transformări radicale”). Cine se împotriveşte proiectului progresist va fi acuzat că practică un „discurs al urii” sau pur şi simplu că e „fascist”. Nimigean nu-i uită nici pe „khmerii verzi” (Greta!), nu le uită nici pe neo-feministele de o agresivitate patologică şi nici pe militanţii fanatici ai cauzei persoanelor trans (vd. la paginile 205-206 o reinterpretare în cheie gender a poveştii lui Romeo şi Julieta; e de un comic enorm, dar care începe să nu mai poată fi perceput drept un comic absurd…). Ce m-a mai uns la inimă: săgeţile la adresa „neomarxismului de fiţe” (Badiou etCnie), etichetarea revistei Charlie Hebdo drept „obiect de adoraţie orwelliană”, fraza memorabilă despre eolienele care distrug peisajul („şi peste tot vor apărea eoliene. Ca iepurii lui Cortázar”) şi multe altele, pe care nu am cum să le semnalez aici.

Sigur, în unele puncte Nimigean mi se pare excesiv, prea pătimaş în polemici cu miză mică. Dar sunt de acord cu el în atâtea privinţe încât dezacordurile sunt cu totul secundare. Ar mai trebui spus că vehemenţa lui nu îl împiedică să se simtă bine în ţara în care trăieşte (o spune el însuşi), are drept refugiu lecturile şi drept „aliaţi” pe toţi cei care rezistă ofensivei conformismului şi îşi păstrează independenţa spirituală. El şi-ar găsi locul printre acei „neo-reacţionari” pe care îi denunţa acum ceva ani, cu mânie proletară, un „komisar” ideologic pe nume Daniel Lindenberg. Mă mir că în România cartea lui Nimigean nu a stârnit un scandal asemănător celui provocat, în 2002, de Omul recent al lui Patapievici, când a avut loc un adevărat linşaj mediatic. De data aceasta, progresiştii noştri nu s-au simţit vizaţi. Sau (mai curând) n-au citit cartea. Îi îndemn să o facă.

Dincolo de asta, O ureche de om pe o spinare de şoarece (of, ce titlu!) e o carte pasionantă, sclipitor de inteligentă şi admirabil scrisă.

text publicat în premieră în ”Ziarul de Iași”