Alexandru Călinescu. Derapaje

Găsesc undeva, din întâmplare, această frază extraordinară a lui Françoise Sagan: „Nu ştim niciodată ce ne rezervă trecutul”.

Era limpede de mai multă vreme că bătălia pentru Bucureşti, la apropiatele alegeri locale, va fi una foarte dură. Actualul primar beneficiază, după cum putem constata practic în fiecare zi, de mijloace publicitare nelimitate, precum şi – consecinţă pevizibilă – de complicitatea majorităţii televiziunilor. Foarte activ este şi primarul sectorului 1, Tudorache, care ne-a bombardat timp îndelungat cu un spot ce prezenta un magnific spital de urgenţă al cărui singur defect era că exista doar… pe hârtie. Recent, au apărut documente ce arată că principala sa contracandidată, dna Clotilde Armand (care a pierdut scrutinul de acum patru ani în condiţii suspecte) a fost urmărită şi „fişată”, la protestele din primăvara lui 2017, de către poliţia locală din subordinea primarului Tudorache. Acesta din urmă nu găseşte altă justificare mai bună decât să declare că, dacă ar fi cazul să fie urmărită Clotilde Armand, atunci organismul îndreptăţit să o facă este SRI, care probabil chiar o urmăreşte, întrucât „toată lumea crede că (dna Armand) este agent străin”. Această declaraţie halucinantă ne trimite la cele mai sinistre practici securistice, la epoca în care un străin era, aprioric, suspect (oricum, Clotilde Armand este cetăţean român şi este mai româncă decât mulţi români „verzi”), epoca în care Securitatea lansa zvonuri menite a-i discredita pe toţi opozanţii, reali sau potenţiali. Tudorache exact asta face: ne aduce la cunoştinţă că „toată lumea crede că” şi lansează o enormitate, ce-i poate însă perturba pe cei slabi de înger şi cu minte puţină. E o tipică ticăloşie securistică, un derapaj grav, care ar trebui sancţionat cum se cuvine.

***

S-a deschis la Paris procesul atentatelor din ianuarie 2015 asupra redacţiei revistei Charlie Hebdo şi asupra unui supermagazin kosher. Ucigaşii au fost neutralizaţi atunci, acum în faţa tribunalului se află complicii, bănuiţi a fi participat la organizarea sinistrei operaţii. Noi am rămas cu amintirea uriaşului val de simpatie faţă de victime, a marilor manifestaţii de solidaritate de pe străzile Parisului, cu participarea a zeci de şefi de stat şi de guvern. În fapt însă, chiar atunci au apărut voci discordante. O scriitoare de succes, Virginie Despentes, a scris – la o săptămână după atentat – un articol bizar (ca să nu spun altfel) în care îşi exprima admiraţia şi chiar iubirea faţă de asasini. Edwy Plenel, fost troţkist, fost director al redacţiei ziarului Le Monde, găsea teroriştilor circumstanţe atenuante, deplângând „copilăria mizerabilă” a fraţilor Kouachi (ucigaşii celor de la Charlie Hebdo). Să ne amintim, de asemenea, că atunci când guvernul a decis ca în toate şcolile să se păstreze un minut de reculegere, mulţi elevi musulmani au refuzat să se scoale în picioare. Şi astăzi, un sondaj arată că, dintre tinerii musulmani ce trăiesc în Franţa, o cincime aprobă acţiunea teroriştilor. Avocatul lui Charlie Hebdo, Richard Malka, e sceptic: suntem, spune el, în regres faţă de 2015 în privinţa libertăţii de exprimare, stânga intelectuală e de acord să fie atacat catolicismul, dar nu şi islamul. Observaţie pe care o face, într-un excepţional interviu din Le Figaro, şi Zineb El Rhazoumi, jurnalistă franco-marocană, fostă redactoare la Charlie Hebdo (şi care, de atunci, este în permanenţă sub protecţia poliţiei). „Islamofobia”, declară jurnalista, a devenit o etichetă infamantă, deşi nu e un delict care să fie prevăzut în dreptul francez: toţi cei care critică islamul sunt automat acuzaţi că sunt de extremă dreaptă. Islamismul, adaugă Zineb El Rhazoumi, este prezent în toate straturile societăţii, iar antirasismul a ajuns un fel de drapel în spatele căruia se ascund curente de gândire profund rasiste, precum islamismul, indigenismul etc. Stânga, conchide ea, nu e laică decât atunci când e vorba de creştinism.

„Amalgamul este absolut inadmisibil”, exclama în 2006 o cunoscută politiciană socialistă, Elisabeth Guigou, întrucât „islamul este o religie a păcii”. După Charlie Hebdo au fost şi alte dovezi în acest sens: atentatul de la Bataclan şi din bistrourile învecinate, din 13 noiembrie 2015, cu 130 de morţi şi peste 400 de răniţi, atentatul de la Nisa din 14 iulie 2015, cu 86 de morţi şi peste 450 de răniţi. Va fi oare procesul de la Paris prilejul unei condamnări fără echivoc a terorismului islamic? Se va sublinia oare cu destulă tărie că nimic nu poate justifica fanatismul şi crima?

***

Şi fiindcă veni vorba: aflăm că Asociaţia poliţiştilot musulmani din Marea Britanie a propus ca să nu se mai folosească formulele „terorism islamic” (sau „terorism islamist”) şi ca ele să fie înlocuite de formule alternative precum: „terorism abuzând de motivaţii religioase”, „terorişti care îşi revendică credinţa”, „aderenţi la ideologia lui Osama bin Laden”. Până în momentul de faţă, se pare că autorităţile competente nu sunt de acord cu aceste propuneri. Ele au rămas, presupunem, în studiu…

***

Găsesc undeva, din întâmplare, această frază extraordinară a lui Françoise Sagan: „Nu ştim niciodată ce ne rezervă trecutul”.