Nu ştim cum va evolua pandemia, nu ştim ce va fi peste o lună-două, unele state europene adoptă deja măsuri – prudente – de relaxare, avem totuşi motive de speranţă. În caz contrar, presiunea psihică va fi teribilă.
“Cu cât ne mişcăm mai puţin cu atât ne năpădesc mai mult amintirile”, scria săptămâna trecută într-o cronică literară (căci este şi cronicar literar la Figaro magazine) romancierul Frédéric Beigbeder. Observaţia făcea trimitere atât la o carte celebră (Călătorie în jurul camerei mele), pe care am comentat-o aici eu însumi în urmă cu o lună, cât şi – evident – la situaţia actuală. Acum, când teatrele, cinematografele, stadioanele etc. sunt închise, posturile de televiziune au folosit reluările drept declanşatoare de amintiri şi de nostalgii. Am revăzut, astfel, cu mare plăcere pe TVR meciul România-Columbia din 1994, nu numai pentru cele trei goluri minunate (dintre care golul lui Hagi a fost o capodoperă), ci şi pentru că am retrăit foarte plăcutele momente în care l-am văzut prima oară, în direct, alături de nişte persoane dragi. Din păcate, televiziunile nu dau dovadă de prea multă imaginaţie şi repetă aceleaşi meciuri (mai ales El Clasico: Barcelona – Real Madrid) şi aceleaşi filme. Canalele specializate în filme transmit în permanenţă mesajul “stai acasă”, dar reiau la infinit mediocre pelicule arhicunoscute. Ca să nu mai spun că, tot din lipsă de imaginaţie, programează nenumărate drame sumbre în loc să ne ofere comedii – pentru că, slavă Domnului, au de unde alege. Nu m-am putut abţine (deşi o ştiam pe de rost) să nu mă uit dăunezi, pe un canal italienesc, la admirabila comedie a lui Billy Wilder Avanti, cu Jack Lemmon şi adorabila Juliet Mills; în plus, după o rapidă documentaţie, am aflat (ştiusem şi uitasem? habar n-am) că scenaristul filmului, I.A.L.Diamond (1920-1988), colaborator al lui Wilder la multe dintre filmele acestuia (şi ce filme: Unora le place jazul, Apartamentul, Fedora etc.!), s-a născut… la Ungheni! O altă rara avis a fost programarea, pe Prima, a filmului Le Pasha (1968), cu Jean Gabin în rolul principal, cu dialogurile strălucitoare ale lui Michel Audiard şi cu apariţia fabuloasă a lui Serge Gainsbourg cântând Réquiem pour un con. E cam altceva decât filmele cu Jackie Chan…
Nu avem foarte multe ocazii să ne destindem, ni se oferă însă destule prilejuri să ne enervăm. Doamna Ursula von der Leyden, preşedinte al Comisiei Europene, a declarat că persoanele cu vârsta peste 65 de ani ar trebui să rămână izolate până la sfârşitul anului. Ceea ce m-a uimit a fost nonşalanţa cu care dna von der Leyden a făcut această declaraţie: în fond, domnia-sa va împlini 62 de ani în luna octombrie, nu e departe de vârsta fatidică şi poate, aşadar, aprecia (sau, mă rog, întrezări) consecinţele unei asemenea măsuri. Uimirea s-a transformat în stupoare când am văzut că această idee s-a “rostogolit”, preluată de la dna von der Leyden şi de la alţii, stârnind adeziuni entuziaste în numele dragostei nemărginite pentru “vârstnicii noştri”, comoară naţională ce trebuie protejată cu orice preţ. Mersi frumos (vorbesc în nume personal): prea multă iubire, se ştie, riscă să devină sufocantă. Mai că mă aşteptam să văd cum apare un slogan de genul: “Vârstnicul, cel mai preţios capital”, după modelul faimoasei lozinci bolşevice lansate de Stalin într-un discurs din 1935. Protejarea vârstnicilor ca să servească drept mobile în casă mi se pare mai curând o formă de sadism. Asta în timp ce vedem la TV imagini halucinante cu sute de oameni care se înghesuie în pieţele agro-alimentare. Nu intra în atribuţiile dnei von der Leyden să fixeze un termen de izolare pentru o anumită categorie de persoane, fie ele mai vulnerabile, iar orice astfel de iniţiativă este, în momentul de faţă, prematură. Nu ştim cum va evolua pandemia, nu ştim ce va fi peste o lună-două, unele state europene adoptă deja măsuri – prudente – de relaxare, avem totuşi motive de speranţă. În caz contrar, presiunea psihică va fi teribilă. Sute de mii de persoană în vârstă care locuiesc în Franţa în cămine pentru bătrâni (şi beneficiază acolo de condiţii foarte bune) sunt disperate pentru că nu li se permite să primească vizita rudelor apropiate. Abia acum se încearcă găsirea unei soluţii (situaţia se întâlneşte şi în alte ţări). Oricum, în foarte multe cazuri e iluzoriu să credem că restricţiile asigură o protejare totală – în România mulţi părinţi în vârstă încă locuiesc împreună cu copiii lor, aceştia merg la serviciu, la cumpărături etc., ceea ce face să nu se poată evita – fie şi indirect – contactul cu exteriorul. De acord: igiena, evitarea contactului fizic direct sunt esenţiale, dar şi echilibrul psihic te ajută să treci peste o criză gravă.
Întâlnim inconsecvenţe şi derapaje, aşadar, şi la case mai mari. Luni, Emmanuel Macron a anunţat că şcolile se vor redeschide, în curând, “gradat”. “Gradat”? Cum adică “gradat”? Şi de ce numai şcolile şi nu şi universităţile? Şi librăriile? Nu ne-a lămurit ce înseamnă gradat după cum, deşi şi-a ţinut alocuţiunea de Paştele catolic, n-a făcut nicio trimitere la această sărbătoare creştină. Bun, în Franţa, Statul e despărţit de Biserică, dar măcar o vorbă adresată concetăţenilor săi catolici practicanţi ar fi fost, zic eu, oportună. Dacă acolo statul e laic, la noi simbioza dintre Stat şi Biserică era pe punctul să îmbrace forme caricaturale. S-a stârnit astfel o întreagă zarvă, în care au primat reacţiile subiectiv-agresive. Aşa cum nu m-am aventurat pe terenul medicinii, nu voi intra nici într-o altă zonă unde nu am competenţe. Cred însă că prima decizie a ministrului Vela (să-i atribuim lui paternitatea) a fost impusă de jos în sus. A încercat adică să găsească o soluţie de compromis şi să-i mulţumească – fie şi în parte – pe cei mulţi, foarte mulţi care nu concep să sărbătorească Paştele fără să meargă la biserică (dacă nu ne convine ce vor aceştia ar trebui, vorba lui Brecht, să dizolvăm poporul şi să alegem altul nou). Era momentul potrivit, din punct de vedere sanitar, pentru relaxarea măsurilor restrictive? Categoric, nu. Şi aici, ca şi în atâtea alte cazuri, extremele trebuie evitate. Ce bine ar fi dacă am reuşi să găsim, în situaţiile-limită ce marchează criza pe care o traversăm, o dreaptă măsură…