Alexandru Călinescu. Farmecul citatelor

Despre farmecul citatelor a vorbit foarte frumos la noi Andrei Pleşu, care de altfel practică „genul” (dacă putem vorbi de aşa ceva), alcătuind colaje de citate, adesea fără să le comenteze fiindcă sunt elocvente în ele însele. Sunt convins că i-ar plăcea cartea lui Dominique Noguez, un autor care ştie să fie instructiv fără ostentaţie şi să ne delecteze – vorba cuiva – cu graţie.

Se împlineşte (pe 15 martie) un an de la dispariţia lui Dominique Noguez (născut în 1942), un scriitor foarte prolific şi de o uimitoare diversitate a preocupărilor. Trebuie spus şi că Noguez a avut o carieră universitară notabilă, fiind un respectat specialist în estetică şi în arta filmului (a susţinut, constant, cinematograful de avangardă). A obţinut premii literare importante, printre care Femina şi Premiul Academiei Franceze. A fost romancier, eseist, critic literar (a contribuit substanţial la impunerea lui Michel Houellebecq), a scris – cu vervă – despre diferitele forme ale umorului. Am comentat, la vremea lor, două dintre cărţile sale: savuroasa Cum să-ţi ratezi complet viaţa în unsprezece lecţii (2002) şi un nu mai puţin delicios (dar totodată plin de miez) eseu pe tema relaţiei lui Lenin cu dadaismul – Lenin Dada (2007).

Postum i-a apărut cartea despre care voi spune aici câteva cuvinte, carte intitulată Încă un citat, domnule călău! (ed. Albin Michel). Titlul parafrazează faimoasele cuvinte (reale? apocrife? nu se ştie) atribuite Doamnei Du Barry pe care aceasta le-ar fi rostit în timp ce urca scările eşafodului: „Încă un moment (încă un minut?), domnule călău!”. Tonul e dat, aşadar, de la început: autorul ne avertizează că citatele nu sunt întotdeauna sigure, că adesea trebuie să faci, asemenea arheologului, „săpături” ca să înlături impurităţile depuse de-a lungul anilor şi, ajungând la sursă, să reconstitui forma iniţială. Iar aici erudiţia lui Noguez face minuni: ne trece, când e cazul, prin mai multe literaturi, ne oferă citate în latină sau în greaca veche, nu evită digresiunile filozofice, şi toate astea fără efort şi fără crispare, cu acea dezinvoltură proprie celor cu şcoală temeinică şi care stăpânesc o cultură întinsă, calităţi tot mai rare în lumea de azi. Când ne explică de unde vine „larvatus prodeo” („înaintez mascat”), ne poartă prin textele lui Descartes, Plutarh, Seneca, Ovidiu, Horaţiu, Epicur, Florian, plus scrierile unor specialişti de marcă în filozofie şi în civilizaţie greco-latină. Dar chiar succesiunea citatelor pe care le examinează Noguez ne dă o imagine despre eclectismul şi în acelaşi timp despre seriozitatea lecturilor sale: după Bossuet urmează Labiche, după Hugo urmează Baltasar Gracián, după Chateaubriand – Voltaire ş.a.m.d.

Ni se rezervă şi multe surprize. Iată un umorist care îmi este complet necunoscut, Michel Devrient, cu un citat amuzant: „Când văd un nou-născut, îmi spun că viaţa ar trebui interzisă persoanelor de până la 18 ani. Când îi văd pe părinţii lui, îmi spun că ar trebui interzisă celor peste 18 ani” (Noguez era mare amator de umor negru). Un întreg aparat erudit e pus în mişcare pentru a descoperi cine, când şi unde a spus nemuritoarea replică (îndeobşte atribuită lui Labiche), „un egoist este acea persoană care nu se gândeşte la mine”. Alte citate memorabile: Gide – „Numesc jurnalism, în literatură, tot ceea ce mâine va interesa mai puţin decât interesează astăzi”; Paul Valéry – „Ceea ce este simplu e întotdeauna fals. Ceea ce nu este simplu e inutilizabil”; Victor Hugo – „Specific adevărului e faptul că nu este niciodată excesiv”; Béatrix Beck (prozatoare, premiul Goncourt 1952, a fost ultima secretară a lui Gide) – „Viaţa merge mai departe, nu mai e viaţa mea, dar ce contează”. Angelo Rinaldi, romancier şi eminent critic literar, dă romanului o frumoasă – şi provocatoare – definiţie: „Un roman nu e nimic altceva decât o depresie nervoasă dominată prin sintaxă”. Nu lipseşte, desigur, Cioran, cu o afirmaţie dezabuzată despre actul creator. În mai multe rânduri (Joseph Conrad, Rilke), în cazul unor aforisme binecunoscute, se reconstituie pasajul complet din care ele au fost extrase, ceea ce deschide perspective noi. Altundeva este restabilită paternitatea lui Valéry asupra unui citat atribuit de regulă, mai ales pe Internet, lui… Roger Caillois (care, într-adevăr, reia vorbele respective, dar precizează că autorul lor e Valéry: mulţi însă, pe Internet, la fel ca Victor Ponta, cred că ghilimelele au fost inventate de curând). Cu aceeaşi ocazie, Noguez face o superbă digresiune despre Sisif, aşa cum, pornind de la un citat din Hugo, denunţă invazia anglo-americanismelor şi întocmeşte un „Manual de supravieţuire lingvistică”, în fapt o listă de cuvinte şi expresii englezeşti care s-au insinuat acolo unde franceza avea propriile ei resurse (spre exemplu: blockbuster, breaking news, consulting, fake news, podcast, prime time, succes story, turn over,  etc., etc. – vă las să completaţi lista, nu doar franceza e victima noului jargon).

Despre farmecul citatelor a vorbit foarte frumos la noi Andrei Pleşu, care de altfel practică „genul” (dacă putem vorbi de aşa ceva), alcătuind colaje de citate, adesea fără să le comenteze fiindcă sunt elocvente în ele însele. Sunt convins că i-ar plăcea cartea lui Dominique Noguez, un autor care ştie să fie instructiv fără ostentaţie şi să ne delecteze – vorba cuiva – cu graţie.

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași.