Alexandru Călinescu. Femeia, eterna poveste…

July 16th, 2019 [ Alexandru Călinescu ] ALTFEL comments

“A pretinde că, în sport, în orice sport, femeia e capabilă de exact aceleaşi lucruri ca bărbatul este, poate, corect politic, dar este, cu siguranţă, o afirmaţie de o flagrantă ipocrizie.”

Deşi, aşa cum am mărturisit în mai multe rânduri, sunt un mare amator de fotbal, în mod normal aş fi rămas indiferent la meciurile echipelor feminine. Aflându-mă însă la Paris în această perioada, când se desfăşoară campionatul mondial de fotbal feminin, am fost – vrând nevrând – prins în euforia generală. Într-adevăr, campionatul a devenit un eveniment intens mediatizat, cu atât mai mult cu cât în competiţie este angrenată şi echipa ţării gazdă, prilej de ostentative efuziuni patriotice. Înaintea întâlnirii dintre Franţa şi Brazilia s-a spus, nici mai mult nici mai puţin, că meciul reeditează într-un fel finala camionatului mondial din 1998, când Franţa lui Zidane a cucerit titlul. Meciurile sunt transmise de mai multe televiziuni, cotidianul sportiv L’Equipeconsacră evenimentului un număr impresionant de pagini, comentatorii îşi dau silinţa să ne demonstreze că jucătoarele au calităţi tehnice excepţionale şi că toate confruntările sunt pasionante. Ba chiar ni se spune că fotbalul feminin e mai “curat” decât fotbalul masculin, întrucât jucătoarele nu fac circ, nu se tăvălesc pe jos şi nu urlă ca din gură de şarpe atunci când sunt faultate.

Numai că totul prea seamănă, aşa cum au remarcat câteva spirite lucide, a entuziasm obligatoriu, a euforie provocată artificial. Refractarii sunt imediat, şi cu severitate, sancţionaţi. Filosoful Alain Finkielkraut a stârnit un val de proteste după ce a declarat că nu astfel, cu ghete şi cu sudoarea curgându-le pe obraji, îi place să le vadă pe femei: grav derapaj sexist… Fostul internaţional (şi jucător la PSG) Paul Le Guen, persoană echilibrată şi plină de bun simţ, a fost insultat copios după ce a mărturisit că s-a plictisit la meciul dintre Franţa şi Coreea de Sud. Un prezentator vedetă de la un mare canal TV a trebuit să-şi ceară scuze pentru că emisese nişte opinii admirative cu privire la farmecul estetic al unei jucătoare: făcându-şi mea culpa, omul a recunoscut că atunci când a conştientizat derapajul a fost pur şi simplu “devastat”.

Acest campionat mondial are, evident, o miză economică (publicitate, atragerea unui public nou, deşi statisticile arată că tot bărbaţii formează publicul majoritar), dar şi una politică. Cotidianul de stânga Libération n-a ezitat să afirme că a privi un meci de fotbal feminin este un “act militant”. Confruntarea ideologică are loc şi la nivelul limbajului. Astfel, s-a discutat aprins despre cum trebuie feminizate substantivele ce denumesc posturile pe care le ocupă jucătoarele (problema redutabilă în franceză, dar pe care o regăsim şi în limba româna, care nu a admis deocamdată cuplurile fundaş-fundaţă, mijlocaş-mijlocaşă, inter-interă etc.). Ni se explică, doct, că e incorect să spunem “campionatul de fotbal feminin”, că doar nu spunem “campionatul de fotbal masculin”: soluţia corectă ar fi “campionatul mondial de fotbal femei”, “campionatul mondial de fotbal bărbaţi”. Sunt voci care protestează împotriva tratamentului discriminatoriu aplicat fotbalistelor: câştigă mult mai puţin decât băieţii (salariul mediu al fetelor din prima divizie este de doar 2500 de euro), franţuzoaicelor din echipa naţională li s-a promis, în caz că vor câştiga titlul mondial, o primă de 40000 de euro (Mbappé şi coechipierii lui au luat anul trecut, după victoria din Rusia, câte 350000 de euro) etc. Cei care se inflamează la vederea acestor cifre uită însă că numărul spectatorilor la meciurile din campionatul feminin naţional este foarte mic, că drepturile financiare pentru transmisiile televizate sunt în consecinţă nesemnificative şi că nici o jucătoare nu poate măcar visa la popularitatea unui Neymar, unui Mbappé, unui Ronaldo. Aşa că, după cum remarca – fără răutate – cineva, acea suma de 40000 de euro pare decentă, dacă nu cumva niţel generoasă.

Dar asociaţiile feministe s-au mobilizat şi socotesc că avem a face cu un moment de răscruce în lupta pentru egalitate şi pentru emanciparea femeilor. Fotbalul feminin, notează eseista Elisabeth Lévy, face acum parte din panoplia cauzelor feministe nobile, acelea care educă masele şi le eliberează de prejudecăţile sexiste. E, ca să folosim jargonul la modă, un factor de progres societal. Însă tot E.Lévy, cunoscută ca o non-conformistă ce nu-şi drămuieşte vorbele, consideră că femeile sunt libere să joace fotbal ceea ce nu înseamnă că suntem obligaţi să proclamăm că asistăm la un spectacol fabulos. Mai mult, adaugă eseista, la mijloc e o utilizare frauduloasă a principiului egalităţii, întrucât sportul e unul dintre ultimele refugii ale diferenţei dintre sexe, diferenţa pe care ideologiile “progresiste” tind să o anuleze. A pretinde că, în sport, în orice sport, femeia e capabilă de exact aceleaşi lucruri ca bărbatul este, poate, corect politic, dar este, cu siguranţă, o afirmaţie de o flagrantă ipocrizie.

Să mai notez că, printre comentatorii sportivi care prestează la diferite televiziuni, sunt mai multe doamne de o competenţă ireproşabilă. Am remarcat, în ce mă priveşte, o încântatoare făptură blondă, cu nişte minunaţi ochi albaştri şi cu pletele curgându-i râu pe umeri şi… Au, sper că m-am oprit la timp şi mai ales sper că aceste rânduri nu au cum să cadă sub ochii vigilenţi ai gardienilor corectitudinii politice, altfel aş fi expus oprobriului public pentru crimă de sexism agravat.

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași.