Alexandru Călinescu. Nostalgii

Toată zona – cartierul se numeşte La Goutte d Or – e de altfel multietnică. E aglomeraţie şi pe trotuare, şi pe stradă. Când ajung la Barbès autobuzele se târâie, se produc ambuteiaje îngrozitoare, rişti – dacă mergi la Gara de Nord – să pierzi trenul. Întreg cartierul rămâne o enclavă, musulmană şi africană, în plin Paris. O enclavă care avea, în Tati, un punct de reper…

A stârnit multe ecouri şi regrete, acum câteva săptămâni, închiderea uneia din cele două librării Boulinier de pe bulevardul Saint-Michel din Paris. Era o librărie cu cărţi de ocazie, unde găseai cam de toate, dar mai ales cărţi în format de buzunar şi romane poliţiste. Am intrat foarte rar acolo şi de fiecare dată am plecat dezamăgit pentru că nimic interesant nu-mi atrăgea privirile. Am rămas, în schimb, un fidel al librăriei Gibert Joseph, situată puţin mai sus, tot pe bulevardul Saint-Michel, unde am făcut multe achiziţii preţioase. Adaug că m-a mirat oarecum vâlva provocată de dispariţia – parţială, oricum – librăriei Boulinier (fondată, e drept, în 1938) când în zonă, în ultimii treizeci de ani, au tras definitiv obloanele mari librării. Mă gândesc, mai întâi, la Presses Universitaires de France, aflată la doi paşi de Sorbona, fără rival în ce priveşte fondul de cărţi din ştiinţele umane, apoi, în Saint-Germain-des-Près, librăriile Le Divan şi La Hune, fiecare cu personalitatea şi cu farmecul ei inconfundabil. Principala cauză a dispariţiei acestor librării (nu sunt singurele în această situaţie)? Creşterea exorbitantă a chiriilor, încât în spaţiile respective s-au instalat firme care îşi permit astfel de extravaganţe, precum Louis Vuitton sau Cartier. Cine e în locul lui Boulinier? Nu ştiu, se zice că va fi un fast-food.

Iar pandemia continuă să facă victime economice: cea mai recentă este magazinul Tati de la staţia de metrou Barbès-Rochechouart. Deşi, la fel ca în cazul librăriei Boulinier, nu e un loc pe care să-l fi frecventat, am o strângere de inimă la dispariţia acestei adevărate instituţii pariziene, aşa cum o consideră toată lumea. Povestea magazinului şi de fapt a grupului Tati este pasionantă. Magazinul de pe bulevardul Barbès a fost fondat în 1948 de Jules Ouaki, un evreu tunisian. Se întindea, la început, doar pe 50 de metri pătraţi. Ouaki a găsit un slogan care a prins repede: „Tati, les plus bas prix” („Tati, cele mai mici preţuri”). A reuşit să impună şi imaginea mărcii, faimoasele carouri roz. S-a extins, a cumpărat spaţiile din jur, încât în 1978 magazinul avea 2800 de metri pătraţi! Se adresa unei clientele modeste (a fost supranumit, de altfel, „Galerile Lafayette ale săracului”). Strategia lui Ouaki a fost pe cât de simplă pe atât de eficientă: clientul îşi alege singur produsele, marfa e expusă şi în exterior, pe trotuare, în cutii de lemn unde puteai „cotrobăi” în voie. Magazinul se specializase în îmbrăcăminte, lenjerie de pat, încălţăminte. Era realmente fascinant spectacolul multicolor al femeilor care se îngrămădeau în jurul cutiilor şi scotoceau după sutiene sau căutau să reconstituie perechile potrivite de pantofi. Un reportaj apărut în noiembrie 1987 în Le Figaro arăta că magazinul fusese vizitat, într-un an, de 35 de milioane de persoane, mai mult decât turiştii ce urcaseră în Turnul Eiffel! Încurajat de succes, Jules Ouaki deschide noi magazine, în Paris (în Place de la République şi pe Rue de Rennes), în provincie – Nancy, Lille, Rouen, Marsilia, Lyon…

Ouaki moare, la 68 de ani, în aprilie 1982. Cei cinci fii ai lui îşi dispută moştenirea, încep certurile. Un eveniment tragic marchează istoria grupului Tati: atentatul islamist din faţa magazinului de pe Rue de Rennes, soldat cu 7 morţi şi 55 de răniţi. În 1991 fiul cel mic, Fabien Ouaki, preia conducerea firmei. Are ambiţii mari, se lansează într-o spectaculoasă diversificare a activităţilor: bijuterii – Tati Or, turism – Tati Vacances, telefonie – Tati Phone, delicatese – Tati Bonbons, rochii de mireasă – Tati Mariage. Vrea să se lepede de eticheta de „magazin pentru săraci” şi creează o colecţie de modă pretenţioasă, dar preţurile sunt prea mari şi iniţiativa e un eşec. Explorează pieţe noi – Africa de Sud, Statele Unite (se deschide un magazin Tati Mariage chiar pe Fifth Avenue, în New York!), Polonia, ar fi urmat alte ţări din est, printre care şi România. Însă cifra de afaceri scade încontinuu, datoriile se acumulează, falimentele se ţin lanţ, în 2004 Ouaki e obligat să vândă întreprinderea grupului Eram, acesta încearcă o redresare, vinde la rândul lui altui grup (Gifi) care menţine doar fosta „navă-amiral”, magazinul de la Barbès. Iar acesta e obligat acum să închidă pentru că, din cauza pandemiei, şi-a pierdut jumătate din clientelă.

O clientelă foarte amestecată şi care a evoluat şi ea de-a lungul anilor. Erau turiştii din estul Europei, în căutare de haine ieftine (nenumăraţi români au făcut „pelerinajul” obligatoriu la Tati). Apoi clientela săracă, imigranţii, mamele cu copii mulţi, muncitorii de pe şantiere etc. Toată zona – cartierul se numeşte La Goutte d Or – e de altfel multietnică. E aglomeraţie şi pe trotuare, şi pe stradă. Când ajung la Barbès autobuzele se târâie, se produc ambuteiaje îngrozitoare, rişti – dacă mergi la Gara de Nord – să pierzi trenul. La suprafaţă, în faţa staţiei de metrou, se face trafic de droguri şi de ţigări, locul pare nesigur chiar dacă se încearcă o schimbare a imaginii de ansamblu – a fost renovat un vechi şi superb cinematograf (Louxor), s-a deschis o braserie cochetă etc. Întreg cartierul rămâne însă o enclavă, musulmană şi africană, în plin Paris.

O enclavă care avea, în Tati, un punct de reper…

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași