Alexandru Călinescu. O călătorie penibilă şi (totuşi) câteva motive de bucurie

Luni 29 octombrie: plec din Iaşi cu trenul de 14,02 care ar trebui să ajungă la Bucureşti la 21,02. Garnitura are numai trei vagoane, pline ochi. Încep să zbârnâie strident soneriile telefoanelor mobile, se poartă în gura mare conversaţii – în principiu – intime.

Un domn mai coptuţ, bine abţiguit, face consideraţii de natură istorică şi politică (despre „aşa-zisa Revoluţie”, despre ce au devenit protagoniştii ei etc.) şi le face vorbind în aşa fel încât să fie auzit de tot vagonul. Când trece podul peste Siret, trenul încetineşte şi înainteză cu viteza melcului: nu poţi să nu te gândeşti că prudenţa se datorează faptului că podul s-a şubrezit şi că, lăsat aşa, oricând se va putea întâmpla o nenorocire. Din când în când, un individ vine cărând un coş de supermarket încărcat cu sucuri, apă, bere, sticksuri şi mai ştiu eu ce. Omul care perorează despre Revoluţie profită de ocazie şi ia o bere. Doi ţânci, nostimi de altfel, se scălâmbăiază pe ritmurile unei muzici agresive, sub privirile înduioaşate şi admirative ale părinţilor. Unul dintre WC-uri e înfundat, în celălalt pe podea e o mâzgă incertă şi alunecoasă. Trenul se opreşte tot mai des, din raţiuni obscure. Devine evident că vom avea o întârziere consistentă. Conductorul le linişteşte pe două doamne spunându-le că s-a dat telefon şi că trenul de Timişoara nu pleacă până nu vine Iaşul, aşa că vor prinde legătura (ceea ce înseamnă că celălalt tren va avea, din start, întârziere). La Ploieşti termin cartea pe care o luasem pentru drum, dar mai am o oră de mers. Ca să pună capac la toate, un cetăţean de lângă mine găseşte cu cale să-i prezinte şi să-i explice actualitatea politică unei doamne mai tinere, despre care aflasem deja că se stabilise în Germania de ceva vreme. Sunt condamnat, aşadar, să ascult un discurs care reia absolut toate clişeele de la Antena 3, ba chiar uneori mai „înflorite”, întrucât omul vrea să adauge şi câteva interpretări personale. Calvarul durează până la Bucureşti, unde ajungem la 22,12 ! Peste o oră întârziere ! Noroc că eram aşteptat, altfel aş fi fost obligat să încep pertractările cu taximetriştii care stabilesc preţurile după criterii de ei ştiute („dacă sunteţi de acord cu suma, colaborăm, dacă nu – nu”, mi s-a spus la o precedentă descindere în Capitală). Şi ca să închei: e o ruşine că, în anul de graţie 2018, se călătoreşte cu trenul în România în asemenea condiţii. Să nu-mi spuneţi că n-aveam decât să iau avionul: şi în Occident se circulă – mult – cu avionul dar trenurile arată cu totul altfel.

*

Există, din fericire, şi situaţii reconfortante. A doua zi, la un foarte interesant simpozion consacrat revistei Viaţa românească, a fost prezent şi Mihai Şora. Simpla lui apariţie, ştim bine, declanşează ropote de aplauze. Şi, în mod evident, aceste manifestări omagiază implicarea civică a acestui om care a devenit un simbol al luptei împotriva corupţiei, incompetenţei şi mizeriei morale.

*

Un miracol, în această perioadă de marasm, este şi naşterea unui muzeu privat de artă, primul, după Muzeul Simu, din ultima sută de ani. Este vorba de MARe, Muzeul de Artă Recentă. Situat în cartierul Primăverii, la doi paşi de fosta vilă a lui Ceauşescu, muzeul e o construcţie nouă, pe cinci nivele, dar care integrează şi o parte dintr-o construcţie mai veche, o vilă construită de Octav Doicescu în 1939 şi care a fost o vreme reşedinţa Anei Pauker. Muzeul valorifică îndeosebi opere plastice de după 1965 şi care scăpau de rigorile oficiale. Că dintr-o iniţiativă privată a putut apărea o asemenea instituţie culturală e un fapt cu adevărat ieşit din comun.

*

O simpatică iniţiativă privată este şi revista District 40, care se distribuie gratuit la librăria Cărtureşti. E o revistă ce evocă, cel mai adesea cu nostalgie, centrul Capitalei şi cu deosebire cartierul Icoanei („revistă de cartier cultural” este subtitlul publicaţiei). Câteva texte sunt demne de toată atenţia. Corina Ciocârlie vorbeşte despre sala Dalles (e un fragment dintr-un Dicţionar de locuri literare bucureştene, în curs de apariţie). Alţi autori evocă Şcoala Centrală, Piaţa Lahovary, Parcul Ioanid etc. Sunt şi ştiri culturale precum şi ilustraţii reuşite. Dar clou-ul numărului este Frunzele oţetarilor din curtea vecină, un superb text semnat de Mihai Şora, ce locuieşte pe strada Jules Michelet („ce se vede pe ferestrele apartamentelui de pe Jules Michelet” se intitulează una din secvenţele textului). Voi decupa un scurt pasaj: „La capătul celălalt al străzii mele, spre bulevard, se află o casă arătoasă unde obişnuiam să merg când locuia acolo ambasadorul Japoniei. Între timp, casa a fost cumpărată de cineva care are un câine imens, pe nume Bernie. Ei bine, nu trec niciodată prin faţa acelei case, când merg spre bulevard ori la întoarcere, fără să nu mă opresc câteva minute să stau de vorbă cu Bernie. S-ar putea să fi devenit un fel de ritual. Dar este, cred, mai mult al lui decât al meu”.

Notă: acest text a apărut în premieră în ”Ziarul de Iași” și este reprodus aici cu permisiunea autorului acestuia.