Alexandru Călinescu. Râsul ca şansă de supravieţuire

Pagini de o vervă irezistibilă ne reamintesc ce dimensiuni demente luase cultul personalităţii lui Ceauşescu, cum proliferase practica „telegramelor de felicitare” care umpleau paginile ziarelor, cum „geniul Carpaţilor” a ajuns şi un mare ecologist, interzicând iarna circulaţia automobilelor, dând ordine să se taie curentul electric şi să se dea apă caldă cu ţârâita etc., etc. De o claritate şi de o precizie istorică ireproşabile, consideraţiile lui Ioan T. Morar au şi avantajul că sunt „ilustrate” cu întâmplări amuzante şi cu bancuri memorabile.

Înainte de 1989 Ioan T. Morar îşi câştigase o binemeritată celebritate (chiar dacă, prin forţa lucrurilor,numai în anumite cercuri) prin darul – ce zic: harul cu care imita discursurile lui Nicolae Ceauşescu. Am avut şi eu şansa să asistla un (din păcate prea) scurt recital: Morar venise la Iaşi, ne-am întâlnit întâmplător (era pe la mijlocul anilor’80, cred) şi, pe treptele de la Casa Studenţilor, mi-a ţinut un mic discurs, din care nu a lipsit una din piesele de rezistenţă, diatriba împotriva capitalismului în putrefacţie, cu exemplul Acropolei care „e o ruină, nu s-a mai construit nimic de două mii de ani, tovarăşi…”. A urmat un discurs mobilizator, în care mă stimula să mă iau la întrecere cu G.Călinescu şi, dacă se poate, „să mă situez chiar pe locul întâi !…”; era clişeul cu care„cel mai iubit fiu” îşi încheia discursul la adunările populare din oraşe sau la vizitele în întreprinderi. Pe lângă faptul că îl imita fabulos în voce, în intonaţie, în bâlbe şi în stâlcirea cuvintelor, Morar dovedea şi o imaginaţie narativă deosebită, pe care a fructificat-o în parodiile şi în „exerciţiile de stil” risipite în acei ani prin reviste şi la care voi reveni puţin mai încolo.

Au trecut de atunci peste trei decenii, Ioan T. Morar a devenit un scriitor cunoscut, poet şi romancier, s-a stabilit în sudul Franţei, în localitatea provensală La Ciotat (experienţă care i-a inspirat o foarte interesantă carte), şi – slavă Domnului! – şi-a păstrat nealterat simţul umorului, după cum se vede din savuroasa lui carte, proaspăt apărută, Fake news în Epoca de aur: amintiri şi povestiri despre cenzura comunistă (Polirom). Volumul are un caracter autobiografic, autorul subliniind în mai multe rânduri, că nu a fost un erou, nu a fost un disident, dar că a reuşit să nu facă compromisuri, să nu compunăpoezii despre Partid ca să-i apară plachetele de versuri, să nu scrie (după ce a început să lucreze în presa studenţească) editoriale despre Ceauşescu, să nu cedeze presiunilor Securităţii şi, mai mult, ori de câteoria avut ocazia, a reuşit să joace farse politrucilor, securiştilor şi cenzorilor.

Ioan T. Morar are nu numai umor, dar şi – cum să-i spun? – metodă. Deşi a fost doar câţiva ani profesor, el imprimă cărţii sale un anume caracter didactic, explicând pe îndelete, cu răbdare, tinerilor de astăzi ce anume se ascundea în spatele unor „principii” şi a unor lozinci ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Dreptul la călătorie? Era inexistent, atâta vreme cât cetăţeanul nu avea voie să posede acasă un paşaport, iar obţinerea acestuia era o aventură teribilă, cu final incert (şi, adaugă autorul, „pot spune că dreptul la călătorie ne-a fost îndeajuns de respectat prin reprezentantul nostru suprem, Nicolae Ceauşescu, omul care a călătorit foarte mult ca să nu mai fim nevoiţi să o facem noi”). Impostori au fostaşa-zişii eroi ai clasei muncitoare, Lazăr de la Rusca, I.C. Frimu, Filimon Sîrbu etc. Un mit cu largă şi tenace circulaţie a fost pretinsa „iradiere” a lui Gheorghiu-Dej de către sovietici. O minciună gogonată, prezentată într-un ambalaj „ştiinţific”, a fost „alimentarea raţională” a populaţiei, teză lansată de Ceauşescu pentru a masca penuria de alimente şi care însemna de fapt înfometarea oamenilor. Pornind de la prea bine cunoscuta „cafea cu înlocuitori”, autorul arată că totul era falsificat în societate, că eram condamnaţi la o viaţă „cu înlocuitori”. Un alt mit – „înainte” se făcea carte, şcoala era şcoală etc.; da’ de unde, e replica lui Morar, analfabetismul era în floare, profesorii şi elevii făceau naveta în condiţii groaznice, învăţământul seral şi la fără frecvenţă produceau rebuturi etc. Tot din categoria miturilor: Ceauşescu „a făcut metroul”, Ceauşescu „a făcut blocurile” etc.: bineînţeles că nu el le-a făcut şi, pe de altă parte, toate astea s-ar fi realizat, foarte probabil în condiţii mult mai bune, dacă am fi trăit într-o societate normală. De tot hazul sunt povestirile despre modestul Trabant care ajunsese un fel de simbol al puterii (al „învârtelii”, mai bine spus) sau despre amestecul Partidului în campionatul de fotbal, ceea ce a făcut ca o echipă să înscrie goluri şi după ce se încheiase meciul. Ioan T. Morar prezintă unele dintre aceste istorisiri drept „legende urbane”: printre ele, aiuritoarea păţanie cu cele două căciuli ale lui Ceauşescu, atunci când a venit în vizită Giscard d’Estaing, păţanie ecranizată admirabil de Hanno Höffer într-un scheci din filmul Amintiri din Epoca de Aur. Pagini de o vervă irezistibilă ne reamintesc ce dimensiuni demente luase cultul personalităţii lui Ceauşescu, cum proliferase practica „telegramelor de felicitare” care umpleau paginile ziarelor, cum „geniul Carpaţilor” a ajuns şi un mare ecologist, interzicând iarna circulaţia automobilelor, dând ordine să se taie curentul electric şi să se dea apă caldă cu ţârâita etc., etc. De o claritate şi de o precizie istorică ireproşabile, consideraţiile lui Ioan T. Morar au şi avantajul că sunt „ilustrate” cu întâmplări amuzante şi cu bancuri memorabile.

În a doua parte a anilor ’80 autorul a lucrat în presa studenţească, unde era o oarecare – foarte relativă – libertate de mişcare. Dar şi înainte de asta îşi permisese fantezii destul de riscante, inventând poezii ala faimosului Cassius Clay, publicând false traduceri (sub genericul „poezii pentru pace”!) din poeţi cunoscuţi sau pur şi simplu inventaţi. A ţinut la revista „Viaţa studenţească” o rubrică intitulată „Lumi paralele” cu „ştiri” false şi, pe deasupra, abracadabrante. Cenzura a lăsat să treacă aceste enormităţi şi mă întreb dacă cenzorii (atenţie, nu mai exista instituţia cenzurii ca atare, locul ei îl luaseră diferitele „foruri” ale UASCR sau ale PCR) mai citeau respectivele texte care, dacă s-ar fi străduit să le înţeleagă, le-ar fi dat – la propriu – dureri de cap.

O carte inteligentă, captivantă, care ne restituie, cu maximă fidelitate, oepocă în care râsul putea fi o modalitate de supravieţuire.

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași.