Alexandru Călinescu. România captivă

Am văzut fel de fel de comentarii la discursul delirant pe care l-a rostit Dragnea duminică. M-a frapat că nu puţini găseau motive de îmbărbătare şi de speranţă: Dragnea e terminat, e disperat, nu mai e capabil să raţioneze, ştie că şi-a pierdut sprijinul în ţară, cota lui de încredere e la pământ etc., etc.

Aşa să fie? Sigur, e bine să luăm în consideraţie ce spun sondajele, ne reconfortează postările de pe Facebook ale celor cu care avem afinităţi, dar, dincolo de asta, realitatea e mult mai puţin îmbucurătoare. Pe cine i-a dezamăgit Dragnea? Pe cei care se uită la filmele lui Sergiu Nicolaescu, la filmele cu ilegalişti ori cu secretari de partid luminaţi, filme reluate în neştire, pe diferite posturi TV, de aproape trei decenii încoace? Pe cei care îl consideră (o arată tot un sondaj) pe Nicolae Ceauşescu drept cea importantă, mai glorioasă personalitate din istoria României? Pe cei care intră în transă şi bat ritmic din palme când se cântă „Noi suntem români”? Pe cei care l-au huiduit pe Corneliu Coposu la Alba Iulia, de 1 decembrie 1990? Pe cei care îl venerează pe Ion Iliescu, preşedintele care n-a lăsat ca partidele „istorice” să le ia pensionarilor pensiile? N-a fost acesta unul dintre „argumentele” emise de Viorica Dăncilă ieri, la Parlament, când a spus că opoziţia vrea să ajungă la putere ca să taie pensiile românilor ? Nu, în nici un caz nu i-a dezamăgit pe toţi aceştia, aşa cum nu are cum să-i dezamăgească pe cei care au primit bani în plus la pensie şi la salariu şi care nu se ostenesc să desluşească ce riscuri prezintă acest şir parcă nesfârşit de pomeni. Într-o ţară unde bacşişul, mita, peşcheşul etc. sunt vechi cutume, e floare la ureche să ţii populaţia sub control fluturându-i prin faţa ochilor o serie de avantaje materiale. Vedem noi mai târziu ce va fi: până una-alta, nu lăsa pe mâine ce poţi cheltui azi.

Într-un interviu recent (în revista Orizont, numărul pe decembrie) reputatul istoric Thierry Wolton preciza în legătură cu esenţa totalitarismului: „În ideologia comunistă, partidul conduce statul. (…) Acesta este totalitarismul – pretenţia, absurdă în fond, de a conduce oamenii în aceeaşi direcţie, pentru că toţi, conform schemelor totalitariste, merg în aceeaşi direcţie”. PSD-ul are morbul totalitarismului în sânge iar acum ţine cu tot dinadinsul să ne arate că este moştenitorul legitim al Partidului comunist român. Oprişan, Codrin Ştefănescu şi alte figuri sinistre de la vârf insistă cu aberaţii de genul „PSD # singurul partid al românilor”, „PSD # România”, „cine critică PSD-ul îşi trădează ţara” ş.a.m.d. Pentru Florin Iordache, perspectiva ca opoziţia să vină într-o zi la guvernare e un scenariu de science-fiction: mod de a spune că PSD va face orice pentru a păstra puterea. Normal să gândească astfel din moment ce PSD controlează astăzi totul. Curtea Constituţională joacă după cum îi cântă Dragnea, CSM a fost pus cu botul pe labe, DNA a fost decapitată, la fel DIICOT, Parchetul General şi Înalta Curte se clatină. Dragnea contestă completurile de cinci judecători până iese unul care îi convine, condamnaţii definitiv sunt scoşi din închisoare (tot pe motive de complet din 5 judecători!) şi ne povestesc cât de nedreptăţiţi au fost, România a ajuns raiul infractorilor. Propaganda puterii bate câmpii despre miile (!) de nevinovaţi aruncaţi pe nedrept în închisori, mulţi oameni cred aceste năzbâtii, fiindcă sunt dependenţi de Antena 3 şi de RTV. Ascultând de ordinele lui Dragnea, ministrul finanţelor introduce impozite şi taxe halucinante, cum ar fi acea aiuritoare „taxă pe lăcomie”, care ne trimite în epoca (o credeam revolută) luptei de clasă. Borfaşii, mincinoşii, analfabeţii, panglicarii (cu cuplul malefic Dragnea-Tăriceanu în frunte) au puterea, poporul pare resemnat, anesteziat.

Sunt cumplite aceste momente când ai senzaţia că nu mai e nimic de făcut. România traversează o perioadă neagră, cu atât mai tristă cu cât pretindem că încă mai suntem, totuşi, o democraţie.