Alexandru Călinescu. Simple note

În fapt însă, oricine îşi deschide un cont pe Facebook are sentimentul că a ieşit din anonimat şi a căpătat dreptul de a se pronunţa în cele mai variate chestiuni, inclusiv acelea care privesc soarta planetei. Numite de „socializare”, aceste reţele au provocat – efect paradoxal – o exacerbare a narcisismului.

MEGALOMANI. Poate că vi se va părea curios, dar megalomanii mi-au trezit, dintotdeauna, interesul. E, orice s-ar spune, fascinant (chit că e un soi de fascinaţie perversă) să vezi cum cineva are o părere extraordinar de bună despre sine, cum lucrează, temeinic, la propria lui statuie, cum nu-l încearcă practic niciodată îndoiala sau neîncrederea în capacităţile lui. E drept că am evoluat, prin natura preocupărilor mele, în medii unde întâlneşti megalomani la tot pasul. Mediul literar, în primul rând. Foarte tânăr fiind, m-am împrietenit cu un scriitor bucureştean, cam de aceeaşi vârstă, cu un ego hipertrofiat. Avea calităţi intelectuale deosebite, era talentat dar reuşise să se facă antipatic tocmai din cauza superiorităţii pe care o afişa cu nonşalanţă. Incapabil de invidie şi, probabil, ceva mai înţelept decât alţii, am tratat cu umor egocentrismul lui şi am întreţinut astfel o prietenie care a fost ireproşabilă, întreruptă doar de plecarea definitivă din ţară a amicului meu. Tot cu umor am privit şi megalomania lui Adrian Marino, altă persoană care avea darul de a stârni antipatii tenace. Amicală a fost şi relaţia cu un prozator renumit prin fixaţia pentru propria persoană. Am avut, în câteva rânduri, discuţii în contradictoriu la care am renunţat deoarece am văzut cum, la un moment dat, soţia marelui om se uita disperată la noi, dându-mi de înţeles că e scandalos să am o opinie diferită. Şi în lumea universitară găsim puzderie de megalomani: exemple edificatoare şi savuroase totodată ne dă Codrin Liviu Cuţitaru în portretele sale imaginare dar, vai!, adesea atât de „realiste”.

Presa? O, da, ce faună bogată! Moderatori care vor ca ei să iasă în evidenţă, comentatori care butonează smartphonurile şi nici nu ascultă ce spun colegii de platou, animatori (animatoare) de talk-showuri gata să-i sfâşie de vii pe invitaţi. Mimica şi dicţia realizatorului Sintezei zilei spun totul: omul se consideră infailibil, înzestrat cu puteri infinite de persuasiune, capabil prin verbul său să răstoarne guverne ori să scoată la iveală secrete teribile. Alţii au competenţe multiple, se pricep la toate, la politică, la economie, la fotbal, la tenis, la teatru, la cinema etc. Dacă îndrăzneşti să contrazici un astfel de spirit enciclopedic fii sigur că vei primi o replică şfichiuitoare. În fine, avem clarvăzătorii, cei care au prevăzut totul, au lansat la timpul potrivit avertismente, dar, din nefericire, nu au fost ascultaţi: asta îi îndreptăţeşte să se uite cu nedisimulat dispreţ la pigmeii din jur.

Pe de altă parte, trebuie spus că reţelele de socializare au dat aripi – dacă mă pot exprima astfel – megalomanilor. Orice veleitar ne poate bucura cu poeziile sale, cu coperta volumului tipărit la atelierul de multiplicare de la colţul străzii, cu fotografii de la lansarea cărţii, lansare unde au vorbit, evident, alţi veleitari. În fapt însă, oricine îşi deschide un cont pe Facebook are sentimentul că a ieşit din anonimat şi a căpătat dreptul de a se pronunţa în cele mai variate chestiuni, inclusiv acelea care privesc soarta planetei. Numite de „socializare”, aceste reţele au provocat – efect paradoxal – o exacerbare a narcisismului.

***

UN MEGALOMAN MITOMAN. Megalomania în politică ar trebui tratată separat, mai ales că „materia” e foarte consistentă. Exemplul care îmi e la îndemână este Victor Ponta. Întreaga lui carieră e punctată de accese de megalomanie – felul în care se sumeţea în faţa lui Traian Băsescu, memorabila campanie pentru prezidenţiale din 2014, cu sărbătorirea zilei de naştere pe Arena Naţională, modul în care, acum câteva zile, s-a auto-propus prim-ministru etc., etc. Ceea ce îl particularizează pe Ponta este că megalomania e dublată de o mitomanie compulsivă. Episodul plagiatului din 2012 este simptomatic în acest sens: Ponta ţinea cu tot dinadinsul să ne convingă că, atunci când redactase el teza de doctorat, folosirea ghilimelelor nu era obligatorie. E, totuşi, uimitor că un astfel de personaj a supravieţuit, bine mersi, în politică.

***

MÂRLĂNIA DE PARTID ŞI DE STAT. După ce ministrul Mediului a declarat că Bucureştiul are probleme cu poluarea, Gabriela Firea i-a transmis că, dacă nu-i place, n-are decât să plece din capitală. La audierea în comisia de sănătate, când încă se mai vorbea de guvernul Orban II, Victor Costache a spus că o veritabilă campanie anti-fumat trebuie să înceapă de la vârf, adăugând că în unele încăperi din clădirea Parlamentului tai fumul de ţigară cu cuţitul. „Păi nu vă obligă nimeni să intraţi în camerele respective”, a fost răspunsul şefului comisiei, convins, cu siguranţă, că face o glumă fină. Ce să mai zic de recitalul sinistru oferit de Adrian Solomon, un recidivist în materie de bădărănie şi prost gust? Sigur, sunt şi în alte partide personaje mai din topor sau care deraiază, dar PSD e de departe pe primul loc în ce priveşte grosolănia şi vulgaritatea. Nu mai dau nume, lista e lungă. Înclin să cred că partidul socoteşte că mârlănia e o formulă de succes, altfel nu-mi explic nominalizarea lui Şerban Nicolae pentru şefia Senatului. Dacă asta e rezerva de cadre a partidului, atunci el merită, cu prisosinţă, să dispară de pe scena politică.

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași, aici!