Alexandru Lăzescu. America și lumea după Trump

Într-un final, cu efortul combinat al adversarilor politici, mass media, elitelor academice și intelectuale, Donald Trump a fost îndepărtat de la Casa Albă.

În plus, organizînd pe 6 ianuarie un mare miting la Washington cu intenția de a sprijini facțiunea din Congres care dorea să conteste în Congres certificarea rezultatului votului din Colegiul Electoral, miting după care s-a ajuns la incidentele de la Capitoliu, Donald Trump le-a făcut dușmanilor săi, inclusiv celor din Partidul Republican, un ultim cadou nesperat.

Le-a dat prilejul, etichetînd, evident exagerat, acest asalt condamnabil drept insurecție, să declanșeze o amplă „vînătoare de vrăjitoare” împotriva fostului președinte și a principalilor săi sprijinitori.

Am asistat deja la lungul șir de represalii, de la suspendarea conturilor sale și a altor apropiați de pe Twitter și Facebook, închiderea unora dintre conturile sale bancare, denunțarea contractelor firmelor sale cu Primăria din New York, pînă la impeachment-ul deja votat în viteză în Camera Reprezentanților care v-a fi judecat Senat, după instalarea administrației Biden la Casa Albă.

Un ultim exemplu care ilustrează nivelul de isterie la care s-a ajuns este o petiție inițiată de studenți de la Universitatea Harvard care cer nici mai mult nici mai puțin decît revocarea diplomelor obținute acolo de către Kayleigh McEnany, fosta secretară de presă a Casei Albe, senatorul Ted Cruz și congresmanul Dan Crensaw.

O isterie căreia i se potrivește perfect caracterizarea făcută de celebrul diplomat francez Talleyrand comportamentului Burbonilor reveniți la putere după înfrîngerea lui Napoleon la Waterloo: „Nu au învățat nimic și nu au uitat nimic”.

Cu atît mai mult cu cît ca și atunci, avem și acum de a face cu o restaurație, care poate fi descrisă și drept un mandat Obama III dacă ne luăm după componența noii echipe de la Casa Albă. Restaurație care a pus capăt revoltei inițiate de Donald Trump în 2016 împotriva a ceea ce a primit numele de „deep state”, în aplauzele elitelor europene.

În Germania, Der Spiegel, pe a cărui copertă apărea Trump, aflat atunci la începutul mandatului său, cu un cuțit cu care tocmai decapitase Statuia Libertății, a ținut să apară acum cu o altă copertă în care Biden îi pune statuii capul la loc. Spre satisfacția elitelor corporatiste și culturale de pe Wall Street și de la Hollywood, din Silicon Valley, din universitățile din Ivy League.

Istoricul Victor Davis Hanson anticipa cu ceva vreme în urmă ceea ce se întîmplă spunînd că Donald Trump este un personaj tragic. Însă o descriere cu adevărat memorabilă îi face Dorin Tudoran într-un text remarcabil apărut în România Literară.

„Donald Trump a fost un diagnostician redutabil.

În urmă cu 33 de ani vorbea cu precizie despre bolile Americii. Prevedea ce urma să se întîmple. Și s-a întîmplat.

Chirurgul Donald Trump a fost unul haotic, uneori lunatic. În cursul unei operații pe cord deschis nu dai peste mână anestezistului și un șut în fund restului echipei pe care ți-ai ales-o”.

Însă este greu de spus dacă un chirurg mai bun ar fi reușit acolo unde el a eșuat. Dorin Tudoran îl dă drept exemplu pe Ronald Reagan, un „diagnostician excelent” dar și un „chirurg precaut”. E adevărat.

Însă America lui Reagan era foarte diferită de America de astăzi. Iar asta s-a văzut din nou în toți acești patru ani cînd opoziția față de Donald Trump a fost cu adevărat formidabilă.

Ceea ce l-a făcut pe Victor Davis Hanson să se întrebe cine altcineva decît un megaloman ca el și-ar fi asumat riscurile enorme ale unei astfel de poziții. Iată o întrebare deschisă.

De altfel, constată Dorin Tudoran, „mlaștina (aka sistemul) se dovedește mereu mai puternică. Cînd este atacată, loialitățile nu mai sunt republicane vs. democrate. Loialitățile sunt față de mlaștină, transpartinice, în apărarea dulcelui status quo”.

75 de milioane de americani au votat pentru Donald Trump, care a obținut astfel cel mai mare număr de voturi din istoria alegerilor prezidențiale, cu excepția lui Joe Biden. Însă, deși numele lui Biden a fost pe tichetul de vot, în fapt nu pentru el, altfel un personaj uzat, incolor, un om tipic de sistem, s-a votat ci împotriva lui Trump.

Ultimele alegeri americane au generat destule semne de întrebare. Chiar dacă instanțele judecătorești au respins acțiunile în justiție înaintate de echipa juridică a lui Donald Trump și chiar dacă strict la numărătoare nu s-au găsit discrepanțe care să justifice invalidarea alegerilor, într-un sens mai larg acestea au fost influențate de maniera părtinitoare în care mass media și rețelele sociale l-au ajutat pe Joe Biden și de schimbările introduse în legislație într-o serie de state cu doar cîteva săptămîni înainte de ziua votului, părere împărtășită și de fosta congresswoman democrată și candidată în ultimele alegeri preliminare prezidențiale, Tulsi Gabbard.

Era destul de clar încă de la sfîrșitul lui noiembrie 2020 că soarta acestor alegeri era pecetluită. Practic întreaga mașinărie instituțională din Statele Unite îl recunoscuse drept cîștigător pe Joe Biden și era iluzoriu să-ți închipui că se mai poate schimba ceva din acest punct de vedere. Un hiper-narcisist ca Donald Trump nu a putut însă să accepte asta, ceea ce l-a costat.

Conform sondajelor de opinie, între 34 si 39 procente dintre americani cred că alegerile au fost fraudate. A contribuit la această percepție nu doar retorica lui Trump pe această temă ci și problemele reale, vizibile, apărute în cursul acestor alegeri.

Maniera arogantă în care au fost tratate neregulile semnalate si problemele structurale din sistemul de vot și în spațiul politic dar și de către mass media, refuzul de a avea o discuție serioasă pe această temă, nu au făcut decît să amplifice suspiciunile și frustrările.

Un clip postat pe YouTube în care senatorul republican de Utah, Mitt Romney, este apostrofat și numit „trădător” de către pasagerii dintr-un avion în drum spre Washington DC, relevă starea de spirit, tensiunile și clivajele enorme existente în societatea americană, care probabil vor fi amplificate și mai mult de curentul radical al democraților socialiști aflați acum pe val în Partidul Democrat. E un semnal clar că, cu sau fără Trump, faliile din societatea americană au depășit cu mult nivelul de avarie.

Cu atît mai mult cu cît nu Trump este cauza tensiunilor din America. Acestea sunt un efect al unor evoluții de lungă durata, cum ar fi externalizarea producției, mai ales în China, care a avut un impact devastator asupra unor largi categorii ale populației, o reacție la exceselor liberale stîngiste, amplificate masiv în perioada Obama, și a confiscării ideologice a mediului universitar de către neo-marxiști. Faptul că mulți dintre cei care l-au votat au făcut asta în ciuda problemelor sale majore de caracter spune multe despre atmosfera din Statele Unite.

Este un semn de disperare al unei jumătăți din societatea americană care privește ca o amenințare existențială valul revoluționar în creștere, devenit în 2020 un adevărat tsunami, prin protestele violente Black Lives Matter și Antifa, cu victime, însoțite de jafuri, plus cereri de desființare a poliției și intoleranța în creștere față de orice abatere de la normele corectitudinii politice.

Este o realitate pe care o ignoră complet cei care cred, și pe la noi, că Trump a fost o aberație, un „frison” de moment, și că asistăm în prezent la „sfîrșitul trumpismului ca proiect votabil”.  Numai că acest tip de logică binară este contrazis chiar de către unul dintre cei mai aprinși critici ai lui Trump, David Frum, cel care i-a scris discursurile lui George W. Bush și acum scrie pentru The Atlantic, care constată mai înțelept că „populiștii au succes nu pentru că spun lucruri neadevărate ci pentru că spun lucruri adevărate ignorate de către ceilalți”.

Un bun motiv să estimăm că, cu sau fără Trump, acest curent, botezat peiorativ „trumpism”, va rezista în timp și va continua să influențeze masiv viața politică americană.

Și pe plan internațional Donald Trump a fost judecat exclusiv prin prisma numeroaselor sale probleme de caracter, a declarațiilor și postărilor sale, nu rareori nefericite, și mai deloc prin prisma politicilor sale, aspect la care, dacă este privit obiectiv, nu stă neapărat mai rău în raport cu predecesorii săi. Chiar adversarii săi au fost nevoiți să recunoască succesul manierei neconvenționale în care a fost abordată situația din Orientul Mijlociu, iar linia dură în relația cu China se bucură în prezent de un larg consens bi-partizan.

La fel de superficială este și formula standard în care lui Trump i se reproșează tensiunile din relațiile transatlantice.

„De-a lungul mandatului lui Trump, europenii au mers pe o frînghie, încercînd să echilibreze condamnarea directă a comportamentului cel mai distructiv al președintelui cu nealinierea (!) liderului lumii occidentale” scrie, de pildă, Aleph News, citînd o analiză CNN, post de televiziune care a abandonat normele profesionale tradiționale de jurnalism devenind o tribună de luptă explicită împotriva lui Donald Trump și a conservatorilor și un suporter deschis al mișcărilor Black Lives Matter și Antifa.

Numai că, deși multe dintre declarațiile sale au fost excesiv de nediplomatice, problemele care desparte cele două maluri ale Atlanticului sunt de natură profundă, structurală.

În fapt ,pentru europeni Trump a fost o scuză comodă pentru a justifica decizii care afectau la nivel fundamental partenariatul cu Statele Unite, precum proiectul gazoductului Nord Stream 2, promovat de germani, reticența europenilor de a renunța la soluția Huawei pentru dezvoltarea rețelelor 5G pe continent sau acordul de comerț și investiții dintre UE și China, semnat recent tot la inițiativa Berlinului.

Ce e sigur este că după ieșirea din scenă a lui Donald Trump nu va veni în nici un caz mîntuirea așteptată de la noua administrație Biden. Chiar dacă, așa cum spune Dorin Tudoran, chirurgul Trump a ratat operația, diagnosticul pus de el situației din lume și din America s-a dovedit în marte măsură corect.

Iar faptul că unii speră că o supă reîncălzită va fi la fel de apetisantă ca în trecut este un tip de iluzie care va fi contrazisă rapid de o realitate geopolitică profund schimbată.

În ce măsură într-o astfel de lume post-occidentală, cu o Chină în ascensiune rapidă, va putea supraviețui, inclusiv în Occident, ceea ce numim modelul de societate bazat pe democrația liberală rămîne de văzut.

text publicat în premieră pe Newsweek, aici!