Alexandru Lăzescu. Comunism şi progresism

Cunoaşterea superficială a perioadei comuniste îi împiedică pe tineri să vadă numeroasele similitudini între ceea ce s-a întâmplat atunci şi ceea ce vedeam astăzi în programul progresist.

Deşi continuăm să vorbim mecanic în politica românească despre confruntarea Stânga – Dreapta, în care PSD şi Pro România sunt plasate la Stânga şi PNL, USRPlus sau PMP la dreapta, astfel de etichete sunt complet artificiale, nu au nici un fel de semnificaţie reală. Nici la noi, nici în altă parte, în Occident. În teorie se pleacă de la criterii de natură economică, fiscalitate, reglementări, amploarea intervenţiei statului în economie. Însă atunci când intrăm în detalii realizăm însă că diferenţele dintre partidele politice din acest punct de vedere sunt minimale. De pildă guvernele PSD nu s-au atins de cota unică, introdusă în 2005 de Alianţa D.A. şi chiar au scăzut cota TVA de la 24% în 2015 la 20% în 2016, şi la 19% în 2017. E adevărat PSD a jucat populist în chestiunea creşterii pensiilor, dar şi guvernul liberal condus de Tăriceanu a propus dublarea salariilor din Educaţie. Nici unul dintre guvernele din ultimele două decenii nu a făcut demersuri reale de simplificare a legislaţiei economice şi reglementărilor stufoase în materie. În fapt, multe dintre reglementări sunt oricum impuse de la Bruxelles. După cum, nici una dintre guvernări nu a avut curajul să reformeze substanţial aparatul birocratic din administraţie (o excepţie a fost guvernul Boc care sub presiunea crizei economice a luat unele măsuri în acest sens).

Acum, mai ales în America, dar şi în restul Occidentului, bătălia se dă în principal între progresişti şi conservatori. Conservatorii apără valorile tradiţionale, familia în sens clasic, preţuiesc naţiunea şi patriotismul, vor o imigraţie controlată şi privesc, cu diferite grade de ostilitate, globalizarea. Ceilalţi au redefinit într-un mod radical valorile liberale tradiţionale. Genul nu mai este văzut ca un dat biologic, ci ca un construct social motiv pentru care au fost inventate zeci de „genuri”, libertatea de expresie a fost şi ea redefinită şi reglementată, din perspectiva conflictului dintre „opresori” şi „oprimaţi”, registrul ideologic în care privesc mai toate raporturile din societate. În zona mai radicală, mişcări precum Black Lives Matter (ale cărei fondatoare au declarat deschis că au fost instruite ca activişti neo-marxişti) şi Antifa merg mai departe, militează împotriva familiei tradiţionale (compusă din tată, mamă, copii), pe care o denumesc „nucleară” şi o doresc dezmembrată, împotriva proprietăţii private şi pieţei libere. Antifa este o mişcare de tip fascist care declară că luptă împotriva fascismului, parodox întâlnit frecvent în teritoriul stângii radicale. Unde, de pildă, în numele libertăţii de expresie se limitează libertatea de expresie. Progresiştii utilizează abil războaiele identitare pe care le alimentează pentru a crea tensiuni în societate şi pentru a-şi demoraliza şi intimida adversarii ideologici.

Aceste curente radicale neo-marxiste au infiltrat partidele tradiţionale de stânga. În Statele Unite grupul democraţilor socialişti a devenit extrem de influent în Partidul Democrat, în timp ce în Marea Britanie întâlnim o situaţie similară la Partidul Laburist, chiar dacă marginalizarea lui Corbyn a dus la un recul de moment. În alte cazuri aceste grupuri se constituie separat. Însă în toate cazurile îmbrăţişează cauza „salvării planetei” care în opinia lor ar fi ameninţată de schimbările climatice provocate de om şi folosesc acest pretext pentru a solicita modificări radicale în societate. Pledează pentru un colectivism socialist şi un alt stil de viaţă (renunţarea la carne, călătorii limitate la minimum etc.). Ei visează la o lume globală după acest model numai că marile puteri revizioniste, Rusia şi China, dar şi India sau Brazilia, sunt complet dezinteresate de o astfel deviziune. În fapt se pregătesc să utilizeze aceste derapaje occidentale, în plan economic şi social, pentru a-şi impune dominaţia geopolitică, chiar mai repede decât se aşteptau.

Pe acest val progresist neo-marxist s-a aşezat şi la noi USRPlus. Deocamdată de o manieră mai reţinută, mai ales că din raţiuni tactice, din dorinţa de a se pune în antiteză cu PSD se descriu declarativ de centru-dreapta. Însă este o etichetă fără nici o legătură cu realitatea. S-a văzut asta la referendumul privitor la familie nu doar prin poziţionarea de principiu, ci şi prin clipurile virulente pe care le-au utilizat în campanie. S-a văzut asta şi recent atunci când consilierii locali USRPlus au refuzat să jure pe Biblie. Evident, au tot dreptul să o facă, inclusiv din punct de vedere legal, însă e caraghios ca o formaţiune politică care face asta să se prezinte drept una de centru-dreapta, cu excepţia cazului în care denaturăm complet termenii. După cum scrie Marius Oprea într-un comentariu de pe Mediafax „USR – PLUS şi-a afişat, astfel, programul său electoral: ateismul, o lume în care cele Zece Porunci, care ghidează de fapt umanitatea şi stau la temelia bunului simţ ale unei societăţi sunt zero, nu înseamnă nimic”.

USRPlus se bucură de mult sprijin în zona tinerilor, mai ales a celor corporatişti, şi într-o bună parte din mass media. Titlul cu litere de o şchioapă de pe prima pagină din Adevărul din 7 octombrie 2018 relata despre respingerea referendumului, „Prezenţa la ură: 20,41%. Cine câştigă şi cine pierde din eşecul referendumului”, semnalizează cât se poate de explicit care sunt simpatiile ideologice ale jurnaliştilor de la respectivul cotidian. Un prieten din America îmi spunea că probabil valul neo-marxist de acolo oricum destul de consistent şi în Europa, vizibil în frazeologia lemnoasă de la Bruxelles, va ajunge şi la noi în 5 ani. Poate 5 ani sunt prea puţini, însă tendinţa e clară. Pentru că mulţi dintre cei tineri, până în 35 sau chiar 40 de ani, nu au habar de ceea ce a însemnat pe fond comunismul. Cred că a fost ceva rău fără să înţeleagă fenomenul în profunzime. Ştiu că în anii ‚80 era frig în case şi că alimentele de bază şi benzina erau pe cartelă, dar nu înţeleg cum şi de ce s-a ajuns acolo. Nu e vina lor. La şcoală chestiunea a fost tratată superficial, după cum la fel de superficiale au fost şi discuţiile din societate şi mass media.

Aşa că nu e de mirare că nu realizează că tipul de societate pe care o promovează progresiştii reprezintă, în multe privinţe, o reîntoarcere în timp la era comunistă. Mai ales în etapa timpurie a comunismului promovarea în posturi de conducere, chiar admiterea în facultăţi, era condiţionată de „originea sănătoasă”, adică de apartenenţa la clasa muncitoare, duşmanii, indezirabilii, fiind burghezii sau chiaburii. Acum duşmanul este reprezentat, în America de omul alb, în special de „bărbatul alb”. Dar sunt şi variaţii. De pildă la Harvard s-a aflat că la admitere au fost constant dezavantajaţi ani în şir asiaticii în dauna celor de culoare, iar un critic muzical de la New York Times cerea să se introducă cote în orchestrele simfonice şi să se limiteze numărul asiaticilor. Ori, impunerea unor criterii bazate pe „cote diversitate” în dauna celor bazate pe competenţă este calea sigură către degradarea economică şi socială. Se pierde astfel excelenţa în ştiinţă şi în zona academică, două dintre elementele fundamentale care au făcut din Statele Unite o superputere mondială.

O altă victimă este libertatea de expresie, considerată până de curând sacrosanctă în democraţiile liberale. Nu mai este cazul. S-a ajuns la o reglementare a libertatii de expresie, la „newspeak”-ul imaginat de Orwell. Se modifica definiţii în dicţionare, se blochează opinii, puncte de vedere, pe criterii de „ofensă”, iar sindicatul jurnaliştilor de la New York Times a cerut ca opiniile să fie verificate, înainte de a fi publicate, din punctul de vedere al „sensibilităţii”. Este exact ceea ce se făcea şi în comunism şi ce se face acum şi în China. În România, în prima fază cenzura a operat prin instituţii specializate, Direcţia Presei. Ulterior a operat de o manieră chiar mai toxică cultivând auto-cenzura sub supravegherea Partidului şi Securităţii. Rolul acestora este jucat acum în Occident de către cerberii din spaţiul public, mass media, conducerile universităţilor, ONG-uri, care pot distruge cariere şi vieţi cât ai clipi. E adevărat, nu eşti băgat la închisoare, dar poţi fi uşor distrus profesional şi demonizat public de vigilenţii arhangeli ai noii „ordini culturale”. Iar în alte privinţe e chiar mai rau. Totuşi în comunism nimeni nu imagina zeci de genuri şi nimănui nu-i dădea prin cap, aşa cum face CNN, să înlocuiască cuvintele „femei” şi „fete” cu „indivizi cu col uterin” ca să nu-i ofenseze pe transgenderi! Acest tip de viziune radicalizată, obsedată de construirea „omului nou” (despre asta vorbea mereu şi Ceauşescu), a dus la cele mai oribile tragedii din istorie: revoluţia culturală a lui Mao, genocidul din Cambodgia, perioada lui Stalin. Zeci de milioane de oameni au căzut victime „purificării ideologice”. Evident, nu este de aşteptat să existe în Occident astfel de suprimări fizice. Însă au fost deja şi vor mai fi multe şi umilitoare „execuţii” în spaţiul intelectual.

Dacă revenim la politica autohtonă atunci nu este încă clar cine va fi contraponderea conservatoare la USRPlus. În mod natural ar trebui să facă asta PMP. Dacă însă va continua să rămână într-o zonă de indecizie, acest teren va fi cu siguranţă confiscat de către PSD.

text publicat în premieră în Ziarul de Iași.