Alexandru Lăzescu. După turul doi

Duminică nu a avut loc o confruntare electorală reală, am asistat în fapt doar la un exerciţiu formal la sfârşitul căruia s-a consemnat debutul celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Klaus Iohannis.

Turul doi al actualelor alegeri prezidenţiale seamănă destul de bine cu cel din anul 2000, dintre Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Ca şi atunci, nu există în fond nici acum o tensiune reală. Se ştie dinainte cine va câştiga. Sigur, pe la unele canale TV de ştiri s-a mimat artificial în studiouri o agitaţie televizată, cu pronosticuri şi diverse săgeţi în sus sau în jos în dreptul celor doi candidaţi, pentru a da impresia că ne aşteaptă o mare bătălie electorală cu un rezultat incert. Nimic altceva decât o butaforie. Fostul ministru de finanţe, Ionuţ Popescu, comenta ironic într-o postare pe Facebook că turul doi al acestor alegeri este complet inutil, “nu face decât să scurteze puţin vacanţa de Crăciun a domnului Iohannis, care trebuia să înceapă demult...”

În ciuda evidenţelor, s-a tot speculat intens pe tema unor “lebede negre” care o vor purta, neaşteptat, către victorie pe Viorica Dăncilă. Numai că “lebedele negre”, concept inventat de Nassim Nicholas Taleb pentru a descrie evenimentele cu totul improbabile cu impact major, nu apar nici ele chiar aşa la comandă. E nevoie totuşi de nişte condiţii minimale, de o stare de spirit, de o tensiune mocnită în societate, capabile, în anumite condiţii, să provoace evoluţii cu un deznodământ neaşteptat. Şi, bineînţeles, e nevoie de un personaj relativ credibil, aşa cum era Klaus Iohannis în 2014, capabil să valorizeze acest context favorabil. Nu am avut nimic din toate acestea acum. E adevărat, Viorica Dăncilă s-a comportat mai bine decât se aşteptau mulţi. Însă nici nu era foarte greu având în vedere nivelul de la care pleca. Iar pe de altă parte, oricât a iritat maniera arogantă în care a Klaus Iohannis a înţeles să răspundă la presiunea publică care solicita o dezbatere organizând un fel de şezătoare prezidenţială la BCU, a fost clar de la început că asta nu era nici pe departe suficient pentru a schimba soarta alegerilor de ieri. În ciuda declaraţiilor de circumstanţă, nici cei mai înfocaţi pesedişti nu aşteptau în mod real decât cel mult la o înfrângere onorabilă.

În fapt singurele necunoscute legate de aceste alegeri erau dacă Viorica Dăncilă va reuşi să se apropie măcar de pragul de 40 de procente şi nivelul prezenţei la vot. De prima cifră depindea în bună măsură supravieţuirea Vioricăi Dăncilă în fruntea PSD. De cea de-a doua depindea nivelul de legitimitate cu care urma Klaus Iohannis să-şi înceapă cel de-al doilea mandat. Acum avem un prim răspuns clar. O prezenţă la urne mai bună decât în primul tur şi un record absolut la votul din diasporă îi oferă lui Klaus Iohannis legitimitatea pe care şi-o dorea. Al doilea răspuns nu e chiar sigur, dar e previzibil. Va fi greu pentru Viorica Dăncilă să mai rămână în fruntea PSD. Ceea ce lasă loc pentru mai multe scenarii în ceea ce priveşte viitorul partidului. Câtă vreme va dura lupta pentru putere? Cât de dură şi mai lipsită de scrupule va fi aceasta? E greu de dat un răspuns în acest moment însă marea problemă a partidului e că e o mare secetă de lideri autentici la vârf. Şi, din păcate, afirmaţia este valabilă şi în cazul altor partide.

Mulţi s-ar putea întreba de ce i-a fost atât de greu în 2009 lui Traian Băsescu, un politician net superior ca substanţă şi abilitate politică actualului preşedinte, să câştige un al doilea mandat în timp ce Klaus Iohannis a alergat în această cursă electorală practic de unul singur. Un prim motiv este acela că Traian Băsescu a avut doi adversari politici redutabili, pe Mircea Geoană şi pe Crin Antonescu. În plus, el s-a confruntat atunci cu o falangă întreagă de moguli care dispuneau fiecare nu doar de resurse financiare substanţiale, ci şi de câte o redutabilă maşină mediatică, moguli pe care îi deranjase în chip substanţial: Dinu Patriciu, Dan Voiculeascu, Sorin Ovidiu Vântu, Adrian Sârbu. Or, între timp, toate aceste “redute” au fost demolate complet, iar spaţiul politic a fost curăţat şi el de alţi adversari potenţiali redutabili. În ce fel şi cum s-a întâmplat asta necesită o discuţie mai amplă. Deocamdată nu facem decât să creionăm o fotografie a momentului politic actual.

Cu ce rămânem după aceste alegeri. Cu un preşedinte reales en fanfare. Dar un “preşedinte spectator”, un “preşedinte funcţionar”, care până acum nu a fost capabil să ne convingă că are convingeri autentice, că e în stare să-şi asume, atunci când e cazul, poziţii incomode, dar necesare în relaţia cu partenerii externi. Nu am auzit, de pildă, de la el nici o reacţie de la Cotroceni după ce a Emmanuel Macron a descris într-un interviu pentru “The Economist” NATO ca fiind în “moarte cerebrală”. Spre deosebire de el, Mateusz Morawiecki, primul ministru al Poloniei, a reacţionat imediat spunând că “problemele cu care se confruntă NATO nu se datorează ambivalenţei Statelor Unite, ci mai degrabă faptului că o serie de ţări europene nu-şi respectă obligaţiile asumate” şi a caracterizat punerea sub semnul întrebării a garanţiilor de apărare colectivă oferite de Articolul 5 din Carta NATO drept o ameninţare pentru viitorul Uniunii Europene şi a alianţei militare. Nu vei fi niciodată respectat în afara ţării dacă de ascunzi în debara ori de câte ori apar situaţii dificile. Acelaşi premier polonez a reacţionat recent la fel de prompt faţă de un serial produs de Netflix, “The Devil Next Door”, considerând că acesta prezenta în mod deformat istoria Poloniei în perioada celui de-al doilea război mondial. Motiv pentru care i-a cerut lui Reed Hastings, CEO Netflix, să facă necesarele corecţii. În răspunsul primit Netflix se angaja să facă o serie de precizări suplimentare suprapuse peste hărţile filmate, “pentru a înlătura orice posibile neînţelegeri”.

Klaus Iohannis nu a avut nici o reacţie nici atunci când au apărut rapoartele MCV pentru România şi Bulgaria în care au fost aplicate standarde flagrant diferite, în avantajul vecinilor noştri de la sud de Dunăre. Am aflat ulterior şi de ce. Frans Timmermans, care candida pentru o nominalizare în noua Comisie Europeană (la un moment dat a sperat să obţină chiar poziţia de preşedinte) a fost avertizat de premierul bulgar, Boyko Borisov, un membru influent în PPE, că sprijinul pentru el va fi condiţionat de tonul raportului MCV pentru ţara sa. Uite aşa s-a ales Bulgaria, care abia înfiinţase un departament anti-corupţie gen DNA şi unde mafia rusească zburdă în voie, cu o recomandare de ridicare a monitorizării MCV, în timp ce României i se administra un tratament extrem de dur. În acel moment lui Klaus Iohannis i-a convenit situaţia pentru că raportul îi alimenta criticile la adresa PSD. Spre deosebire de el, şi Mateusz Morawiecki, şi Boyko Borisov sunt însă conştienţi de costurile majore pe care le creează o percepţie negativă în exterior asupra unei ţări, percepţie care are de regulă o inerţie mare în timp, nu se modifică la schimbarea guvernării.

Anul 2019 se încheie cum nu se poate mai mulţumitor pentru dl Iohannis şi PNL. Cu o victorie zdrobitoare la alegerile prezidenţiale, cu preluarea guvernării de către PNL şi cu un PSD complet prăbuşit, un partid care a reuşit această “performanţă” după ce a mărit substanţial salariile şi pensiile în ultimii ani. Euforia de moment a câştigătorilor ar trebui însă temperată. Îi aşteaptă multe capcane pe parcurs. Dacă mesajul marginalizării politice a PSD a funcţionat excelent în plan electoral, lucrurile se schimbă radical de acum înainte. Sloganul cu “greaua moştenire” nu mai poate fi folosit eficient multă vreme. Pe de o parte, mai ales dacă se împlineşte scenariul privind o probabilă criză economică globală, e greu de văzut ce poate livra noua putere peste beneficiile vărsate generos, prea generos, de PSD către populaţie. Din contra, s-ar putea să fie chiar nevoie de măsuri inverse, pentru a ţine în frâu deficitul public.

Iar pe de altă parte, oamenii se aşteaptă ca noua putere să facă ceea ce aceasta i-a acuzat pe pesedişti că nu au făcut: lucrări majore de infrastructură rutieră şi feroviară, o administraţie publică eficientă şi funcţională, îmbunătăţiri ale sistemului de educaţie şi de sănătate etc. Uşor de spus, greu de făcut. Chiar dacă nivelul guvernamental la vârf ar fi populat numai cu oameni competenţi, toţi unul şi unul, ceea ce evident este o exagerare, pentru implementarea deciziilor luate e nevoie de susţinerea a mii, zeci de mii de oameni din toată ţara. Adică de acelaşi aparat pe care l-au avut la dispoziţie şi celelalte guverne PSD, dar şi guvernul Cioloş. Iar prea multe schimbări nu se pot face din cauza legislaţiei muncii, dar şi a reţelelor clientelare din teritoriu care ar trebui să fim naivi să credem că vor dispărea peste noapte. În plus, după cum mulţi au putut constata direct, oamenii sprijină în general ideea de reformă, dar cu condiţia să nu le atingi propriile lor interese.

Succesul impresionant al lui Klaus Iohannis, din perspectiva cifrelor electorale, este în bună măsură în contradicţie cu statura reală a personajului. Însă el este convenabil multora tocmai pentru că nu deranjează aproape pe nimeni important, nici din ţară, nici din afara ei. Sigur, chiar şi în aceste condiţii, el era de preferat Vioricăi Dăncilă. Fie doar şi datorită faptului că Moscova, şi poate şi Beijingul ar fi preferat cealaltă variantă. Nu atât datorită doamnei cu pricina, ci din cauza unor actori influenţi din culise care probabil ar fi manevrat într-un registru geopolitic mai nuanţat, ca să folosim un eufemism. Însă asta este până la urmă doar o consolare parţială. În aceste vremuri tulburi şi complicate România ar fi avut nevoie totuşi de un alt tip de preşedinte.

Text publicat în premieră în Ziarul de Iași.