Alexandru Lăzescu. Lecţii şi concluzii după primul tur

Va fi un tur doi pe placul lui Klaus Iohannis; în ciuda eforturilor de ultim moment şi al sprijinului consistent din diasporă, Dan Barna pierde intrarea în turul doi şi îşi fragilizează şi poziţia din partid; va fi interesant de urmărit şi impactul alegerilor prezidenţiale asupra relaţiilor PNL – USRPlus.

Până la urmă, principala necunoscută în acest prim tur al alegerilor prezidenţiale a fost cine îl va însoţi în turul al doilea pe Klaus Iohannis. Preşedintele şi-a dorit, evident, o confruntare finală, fără emoţii, cu Viorica Dăncilă. Pentru că una cu Dan Barna era din start mai complicată. Klaus Iohannis nu e un candidat charismatic, capabil să atragă electoratul prin forţa personalităţii sale aşa cum era Traian Băsescu, de pildă, care la alegerile din Bucureşti din anul 2000, l-a învins în finală pe Sorin Oprescu plecând de la un scor de 17 procente în primul tur. Klaus Iohannis este un candidat care trebuie împins de la spate de o maşinărie politică. Chiar dacă nu este încă definitivată ponderea defalcată exactă a votului venit din diasporă, foarte probabil preşedintelui i s-a împlinit voia, o rundă finală cu Viorica Dăncilă, ceea ce i-ar garanta de facto, sută la sută, un al doilea mandat. Cele peste 6-7 procente din străinătate, cel mai mare număr din 1990 încoace, vor merge, previzibil circa 35-40 procente, la Dan Barna, dar în condiţiile diferenţei de voturi din ţară, cu bună probabilitate, ierarhia de la vârf se va păstra.

Discursul standard despre democraţie din şcoli, universităţi, de la diferitele seminarii de profil oferă o teorie idilică în care alegătorii, cetăţeni informaţi şi angajaţi, cântăresc cu atenţie plusurile şi minusurile candidaţilor, analizează ofertele lor politice şi decid cu cine votează. Christopher Achen şi Larry Bartels numesc această abordare, într-o carte apărută în 2016 (“Democracy for Realists”), “teoria populară a democraţiei”. Numai că după efectuarea unei extinse cercetări sociologice, cei doi au constat că această viziune are puţină legătură cu realitatea. Marea majoritate a oamenilor votează în principal pe baza identităţilor lor tribale, adică a grupului cu care se identifică (etnic, rasial, ideologic etc). Şi, de regulă nici cele mai solide argumente nu le schimbă deloc acest comportament.

În cazul nostru marile “super-triburi” sunt, din 1990 încoace, unul pro şi altul anti-PSD. Primul s-a micşorat şi s-a mai şi fracţionat în ultima perioada. Cel de-al doilea a avut în timp o componenţă diferită. Dar a crescut ca pondere. Din varii motive, precum schimbarea de generaţii, migraţia din rural (un bazin dominat tradiţional de PSD prin extinsa sa reţea din administraţie) spre urban, dar mai ales în străinătate. Tot în mod tradiţional, PSD este plasat la stânga, iar adversarii săi la dreapta. Este o împărţire în mare parte artificială în baza căreia USRPlus şi PNL sunt plasate la dreapta, deşi multe dintre mesajele lor publice nu prea se suprapun ideologic peste o astfel de clasificare. În plus, dacă măcar PNL este în PPE, un grup politic european formal de centru-dreapta, în grupul Renew Europe, al cărui preşedinte este Dacian Cioloş, principala componentă este fosta ALDE, aflată chiar mai la stânga decât socialiştii.

Această delimitare Stânga – Dreapta a devenit deja oricum tot mai puţin relevantă în afară şi va deveni şi la noi. Altele sunt liniile de ruptură: naţionalişti vs internaţionalişti, globalişti sau progresişti vs conservatori. Şi chiar dacă PSD îşi va mai reveni, este greu de crezut că partidul va mai fi capabil să-şi conserve integral extinsa sa reţea de influenţă din administraţie şi din alte structuri ale statului. Iar treptat vom vedea dispute tot mai intense pe subiecte care ţin de ceea ce am putea numi, zona socială, confruntarea progresişti – conservatori, pe măsură ce USRPlus, exponentul primei agende, va căpăta mai multă influenţă, mai ales că formaţiunea va avea vânt la pupă de la Bruxelles pe această direcţie.

În plus, vom avea în viitor o confruntare între PNL şi USRPlus pe o altă dimensiune, mai puţin vizibilă. Va fi o competiţie pentru influenţă în spaţiul românesc, între Franţa, prin USRPlus, şi Germania, prin Klaus Iohannis şi PNL. Este neclar cât de importantă va mai rămâne influenţa americană, dar pare probabil că aceasta se va eroda în contextul tensiunilor transatlantice şi chiar a unei decuplări mai serioase a Statelor Unite de Europa, dorită destul de explicit, de pildă, de Emmanuel Macron.

Dacă însă revenim la campania electorală prezidenţială trebuie remarcată mutarea strategică extrem de inspirată făcută de USRPlus care a compensat deficitul de imagine pe care îl acumulase la un moment dat Dan Barna din cauza anchetei RISE Project şi în general a prestaţiei sale destul de slabe. Ideea salvatoare a fost aceea de a muta accentul campaniei de la un candidat relativ slab, greu de “vândut” public, Dan Barna, pe un alt plan. Acela că până la urmă nu candidatul în sine e important, ci obiectivul superior, prezentat segmentului anti-PSD drept aproape un fel de datorie patriotică, al împiedicării intrării Vioricăi Dăncilă în turul 2. “Fără PSD în turul doi” a fost sloganul la care a achiesat cu entuziasm multă lume din mass media şi din spaţiul intelectual şi a avut o mare priză şi în afară ţării. Tehnica utilizată pleacă de la conceptul de “oblicitate”: încerci să îţi atingi obiectivul urmând o cale ocolitoare. De la un obiectiv pozitiv (promovarea candidatului Dan Barna), dar mai dificil de gestionat, muţi accentul către un obiectiv negativ, anti-PSD, care e mult mai vandabil într-un bazin electoral în care mai există alţi doi candidaţi vizibili, compatibili cu poziţionările de fond ale acestor alegători, Klaus Iohannis, Theodor Paleologu.

Cel mai afectat de această strategie de ultimă oră pare să fi fost Theodor Paleologu. Sigur, useriştii vor replica, invers, că fără participarea lui ar fi crescut şansele ca Dan Barna să ajungă în turul doi. Însă e neclar în ce fel acest eşec total al PSD ar fi fost, pe termen mediu şi lung, dincolo de satisfacţia de moment, o victorie semnificativă în contextul mai larg al taberei anti-PSD (sigur că doar pentru segmentul userist ar fi fost un succes semnificativ). PSD rămâne totuşi un partid cu structuri extinse, chiar dacă demoralizat şi erodat, însă dacă adăugăm fracţiunea migrată către Pro România, care se regăseşte în bună măsură în scorul lui Mircea Diaconu, PSD se duce undeva la 30 de procente. O altă observaţie este maniera asimetrică în care s-a votat cu Dan Barna în ţară, unde a luat un scor cu circa 25 de procente sub cel obţinut de USRPlus la europarlamentare, şi în diasporă, unde scorul său tinde să fie de aproape 3 ori mai mare procentual decât cel din ţară. E adevărat, în general în afară se votează masiv anti-PSD, dar în acest caz este clar că alegătorii din România, care l-au urmărit direct, au fost influenţaţi de problemele şi prestaţia sa slabă, în timp ce în afară s-a mers pe o proiecţie edulcorată favorabilă, o imagine a oamenilor noi în politică care vor face minuni în ţară.

Însă o problemă de fond este lipsa generală de substanţă a campaniei. În plus, suprapunerea acesteia peste criza creată de moţiunea de cenzură şi negocierile pentru formarea noului guvern, a golit cu totul de conţinut momentele electorale, atâtea câte au fost. Iar temele externe majore nici măcar nu au fost pomenite. Deşi sunt extrem de importante pentru destinul României. Sunt destule întrebări, dileme, necunoscute. Ne aflăm într-o adevărată vâltoare geopolitică al cărui rezultat pot fi reconfigurări majore de sfere de influenţă. Va supravieţui NATO (care în opinia lui Emmanuel Macron, aliatul de nădejde al domnilor Cioloş şi Barna, ar fi în moarte clinică)? Ce se va întâmpla cu UE post Brexit? Daca se bate palma cu Rusia, propuneri vehiculate la Paris şi la Berlin, ce se va întâmpla cu Europa de Est? Cum ne raportăm la China, a cărei influenţă în Europa a devenit una semnificativă? Sau cum privim relaţia tot mai strânsă dintre Turcia, încă membru NATO, dar tot mai ostilă faţă de “aliaţii” europeni şi americani, Rusia şi Iranul? Sau, interesant, relaţia strânsă cultivată de Viktor Orban cu Erdogan şi Putin? Am putea oare privi tipul de aranjament de la Chişinău, în principal favorabil Rusiei, drept ceva ce s-ar putea repeta şi prin alte părţi?

Este puţin probabil să discutăm aceste subiecte importante în următoarele două săptămâni. Ceea ce a făcut Klaus Iohannis în ultimii cinci ani nu lasă să se înţeleagă că s-ar putea schimba ceva în acest sens. Pe de altă parte, nici măcar nu e clar dacă cei doi candidaţi chiar realizează cu adevărat amploarea şi chiar gravitatea momentului pe care îl parcurgem.

text publicat în premieră în Ziarul de Iași, aici!