Alexandru Lăzescu. Sir Roger Scruton şi tăvălugul progresist

“Intrăm într-o perioadă culturală întunecată în care argumentele raţionale şi respectul pentru oponenţi au dispărut cu totul din spaţiul public, în care în privinţa oricărei chestiuni importante există doar un punct de vedere permis, iar cei care nu subscriu la el trebuie persecutaţi ca eretici.”

Pe 12 ianuarie ne-a părăsit, la 75 de ani, Sir Roger Scruton, una dintre personalităţile culturale cu adevărat excepţionale din perioada post-belică: intelectual de marcă, filosof, scriitor, compozitor, autor a peste 50 de cărţi. La sfârşitul anilor 1970 şi în toată perioada care a urmat până la sfârşitul Războiului Rece, Sir Roger Scruton a sprijinit activ mişcările dizidente din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, cu bani şi cărţi. A trecut peste graniţă texte samizdat şi a ţinut şi conferinţe clandestine în spaţiul comunist. “Am fost unul dintre studenţii curieri care s-au implicat în acest demers derulat în spatele Cortinei de Fier”, a scris Anne Applebaum pe Twitter după ce a aflat decesul său. “Îi sunt şi acum recunoscătoare lui Roger pentru tot ce a făcut pentru ei şi pentru mine.”

Însă astfel de iniţiative nu erau neapărat populare printre mulţi dintre colegii săi, dar şi printre studenţi din departamentele de Humanities ale universităţilor occidentale de la acea vreme care atunci, ca şi acum de altfel, aveau preponderent convingeri de stânga şi priveau în general cu simpatie regimurile comuniste. Motiv pentru care, deşi după 1990 a fost decorat de Vaclav Havel şi mai târziu şi de guvernul de la Budapesta, a fost privit în general cu destulă ostilitate în cercurile intelectuale şi academice din Marea Britanie din cauza vederilor sale conservatoare. Într-un interviu pentru The Guardian, Sir Roger Scruton a explicat cum a devenit conservator după ce a asistat la protestele studenţeşti violente din Paris în 1968. “Am văzut o gloată auto-satisfăcută de huligani din clasa de mijloc profesând o frazeologia marxistă incoerentă. Am ştiut atunci că vreau să conserv lucrurile nu să le distrug.”

Într-o carte de memorii, Sir Roger Scruton aminteşte un episod din 1985 de la Universitatea din Glasgow când, în timp ce aştepta ca organizatorii care îl invitaseră să susţină o conferinţă căutau o soluţie alternativă după ce sala în care fusese iniţial programată fusese blocată de studenţi nemulţumiţi de vederile sale conservatoare, a asistat la o paradă a conducerii universităţii care, cu mare pompa, se pregătea să-i confere un titlu onorific lui Robert Mugabe. Până de curând liderul absolut din Zimbabwe, Robert Mugabe, decedat între timp, are pe conştiinţă nu doar ruinarea economică a ţării, ajunsă între timp aproape de colaps, ci şi mii de oameni ucişi în urma reprimării violente a unor demonstraţii de protest.

Chiar în ultimul său an de viaţă, Sir Roger a suferit o umilinţă care l-a marcat profund. Un jurnalist de la publicaţia de stânga, The New Statesman, George Eaton, după ce i-a modificat deliberat câteva declaraţii din interviul pe care Scruton i-l acordase, s-a pozat triumfător într-o postare pe Twitter cu un pahar de şampanie în mână spunând că “acesta este sentimentul pe care îl ai atunci când reuşeşti să determini demiterea din funcţia de consilier al guvernului conservator a rasistului şi homofobului Roger Scruton”. Au trebuit să treacă aproape trei luni până când publicaţia cu pricina a făcut corecţia necesară şi şi-a cerut scuze, însă după postarea de pe Twitter au trecut doar câteva ore până când Sir Roger Scruton a fost demis, în baza acuzaţiilor de “rasism” şi “homofobie” avansate de Eaton, din fruntea unei comisii care consilia guvernul cum să promoveze standarde înalte de calitate în proiectarea clădirilor şi cartierelor de locuinţe. Iar faptul că a fost demis de un cabinet conservator ilustrează nu doar laşitatea acestuia, ci şi paralizia generalizată existentă în mediile politice în faţa agresivităţii falangei stângii radicale. E poate interesant de precizat că lui George Eaton nu i s-a întâmplat nimic după acest episod.

Ceea ce ilustrează faptul că după o perioadă de regres, în anii 1990, curentele extreme de stânga, alimentate de ideile neomarxiste ale şcolii de la Frankfurt, sunt astăzi pe val în întreg spaţiul occidental la nivelul elitelor intelectuale, academice, în mass media, precum şi în plan politic. Politicieni radicali ca Jeremy Corbyn, Bernie Sanders, Elisabeth Warren sau Alexandria Ocasio-Cortez se bucură de sprijinul entuziast al tinerilor între care mulţi îşi declară deschis preferinţa pentru socialism. De altfel Jeremy Corbyn, încă liderul în funcţie al Partidului Laburist Britanic, principala formaţiune de opoziţie din Parlament, nu şi-a ascuns niciodată preferinţele sale politice. A regretat destrămarea Uniunii Sovietice şi dispariţia regimurilor comuniste din Europa de Est. Într-un articol publicat în 2012 în Morning Star, el se pronunţa în favoarea desfiinţării NATO, pe care îl considera “un instrument al manipulării din perioada Războiului Rece”.

Noile curente radicale de stânga se abat de la abordarea în ecuaţia tradiţională stânga – dreapta care se axa pe o alternanţă la guvernare între cele două orientări ideologice, alternanţă care conserva însă elementele fundamentale ale democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă. Curente progresiste născute şi susţinute activ în campusurile universitare din Occident, dar care au căpătat în ultimii ani o tot mai solidă platformă politică sunt diferite. Ele promovează agresiv un discurs anti-sistem nu doar în plan economic, ci şi cultural. Este tipul de viziune adoptată şi la noi de unii lideri USR, precum senatorul Mihai Goţiu care îl critica recent pe Dan Barna, într-o postare pe Facebook, pentru iniţiativa acestuia de a plasa ideologic partidul pe zona de centru-dreapta spunând că acesta trebuie să preia revendicările mişcărilor de stradă, care, spune el, sunt “anti-sistem: de la sănătate, educaţie, mediu, justiţie, reformă politică, cercetare, cultură, drepturi civile şi sociale“.

Este un discurs care poate fi tentant pentru mulţi, spectrul unei minunate “lumi noi”, şi relativ comod de livrat în această fază în care nu se dau prea multe detalii privind felul în care va arăta, concret, acest univers mirific. Cam tot asta spuneau şi bolşevicii cu o sută de ani în urmă. Şi tot asta spune şi Greta Thunberg, noua zeiţă adolescentă care şi-a lăsat baltă şcoala pentru a lupta pentru “salvarea planetei”. Însă dacă nu ştiu prea clar cum va funcţiona această lume minunată în care toate visele se vor împlini. Greta şi ceilalţi militanţi pasionali ai cauzei ştiu exact ce trebuie să dispară. “Criza climatică nu se referă doar la mediu“, spunea ea recent. “Este o criză a drepturilor omului, a justiţiei şi a voinţei politice. Sistemele de opresiune colonială, rasiste şi patriarhale au creat-o şi au alimentat-o. Trebuie să le distrugem pe toate.”

Predictibil, o astfel de agendă radicală nu are cum să accepte dizidenţa, orice abatere de la ideile şi normele sale de “justiţie socială”. După ce a redefinit din temelii cum trebuie interpretată “libertatea de expresie” noua inchiziţie a Corectitudinii Politice a ajuns să decidă în multe situaţia cine are şi cine nu are voie să fie invitat la conferinţe, cine poate fi acceptat la stagii universitare sau să ocupe poziţii în universităţi şi cine nu, ce subiecte sunt “conforme” şi care sunt cele ce trebuie rejectate. În destule cazuri, nu puţine, a distrus chiar şi carierele profesionale ale celor trecuţi la index. Ceea ce a păţit relativ recent regizorul Andrei Şerban la Universitatea Columbia din New York după ce a refuzat să accepte astfel de teste de “puritate ideologică” este doar un exemplu care ilustrează acest fenomen.

În ultimul său articol din The Telegraph, Sir Roger Scruton atrăgea atenţia asupra degradării din mediile intelectuale şi academice occidentale. “Suntem pe cale să intrăm într-o perioadă culturală întunecată în care argumentele raţionale şi respectul pentru oponenţi au dispărut cu totul din spaţiul public, în care în privinţa oricărei chestiuni importante există doar un punct de vedere permis, iar cei care nu subscriu la el trebuie persecutaţi ca eretici.”

Deşi stăm mai prost la alte capitole, din acest punct de vedere lucrurile arată mai bine la noi şi în alte părţi din Estul Europei. Într-un articol publicat în noiembrie în The Spectator un cercetător britanic constata că nu i s-a permis să susţină la Universitatea Cambridge, pe care o absolvise, o conferinţă despre Uniunea Europeană pe care o prezentase fără probleme cu puţină vreme înainte la Bucureşti. Însă nu trebuie să ne amăgim. Lucrurile se vor schimba probabil şi aici pe măsură ce tinerii români intră în contact la studii sau în timpul stagiilor Erasmus cu atmosfera dominantă din campusurile şi cercurile intelectuale din Occident. Ideile de acolo vor fi transferate treptat şi aici şi vor căpăta şi tracţiune politică.

text publicat în premieră în Ziarul de Iași, aici!