Alexandru Lăzescu. Sunt Statele Unite în pragul unei Revoluţii Culturale?

Sub flamura unei mişcări de tip neo-iacobin, Black Lives Matter, asistăm la un asalt asupra ordinii publice, libertăţii de expresie, toleranţei, respectului pentru istorie şi tradiţii fundamentale.

„Inamicii văd nişte State Unite slabe şi divizate”, scria cu două săptămâni în urmă în Wall Street Journal Walter Russell Mead, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti de politică externă americani. „Dar se înşală. Ceea ce pierd ei din vedere este că acestea sunt în fapt manifestări ale punctelor forte, de lungă durată, ale societăţii americane. În ciuda unor violenţe regretabile ale protestatarilor, majoritatea lor covârşitoare vor să consolideze democraţia americană, nu să distrugă sistemul.”

Optimismul său este însă departe de a fi larg împărtăşit, inclusiv în majoritatea comentariilor, critice, care însoţesc articolul. Acestea vorbesc despre o America „terorizată de o gloată violentă”, o „ţară devastată de incendii, jafuri, droguri şi huligani”, în care „administraţiile locale sunt intimidate de vandali” şi abdică de la obligaţia de a menţine legea şi ordinea.

Acelaşi ton pesimist îl regăsim într-un eseu scris de Andrew Michta în The American Interest. În opinia sa, responsabile pentru starea actuală a unei naţiuni care în urmă cu doar trei decenii a triumfat asupra comunismului sunt elitele „a căror metodă de guvernare se bazează pe alimentarea resentimentelor de grup şi pe satisfacerea gloatei atunci când politicile identitare mai distrug încă o verigă din lanţul unităţii naţionale, construită de-a lungul unor întregi generaţii”.

„National Review” a compilat o lungă listă de „acţiuni revoluţionare” ale trupelor neo-iacobine cunoscute sub numele de mişcarea „Black Lives Matter”. Printre „isprăvile” lor: dărâmarea statuii lui George Washington din Portland (între „mesajele” cu care a fost mâzgălită: „White fragility”, „Damn White Men”, „Defund White Men”), decapitarea statuii lui Cristofor Columb, în timp ce statuia unui alt „părinte fondator”, Thomas Jefferson, a fost de asemenea vandalizată (tot în Portland). Între timp, Consiliul din New York a anuntat că doreşte să scoată o altă statuie a lui Thomas Jefferson din sediul Primăriei, iar Monumentul Soldatului Necunoscut a fost şi el vandalizat, mâzgâlit cu inscripţia „a comis genocid”. Nici Abraham Lincoln, preşedintele care a pus capăt sclaviei negrilor din Sud, motiv pentru care a şi fost împuşcat, nu a scăpat de „judecata” protestatarilor anti-rasiali. Iconicul său memorial de la Washington a fost mâzgălit cu grafitti, iar la Boston s-a cerut mutarea unei statui de mari dimensiuni în care Lincoln este reprezentat în picioare alături de un bărbat de culoare care se ridică din genunchi (evident, un simbol pentru ieşirea acestuia din sclavie) pe motiv că acesta din urmă s-ar afla într-o poziţie umilitoare. Citite într-o astfel de „cheie rasială speculativă”, o mulţime de alte statui riscă să fie distruse sau în cel mai bun caz mutate, undeva cât mai departe de ochii publicului. Mai toţi cei care se încadrează în categoria „bărbaţi albi” intră în ampla categorie de „risc istoric”. Nu a scăpat nici măcar o statuie a lui Iulius Cezar din Belgia, deşi în acest caz nu e clară motivaţia. Totuşi, nu par să fi avut până acum probleme statuile lui Marx, Lenin sau Che Guevarra, deşi şi ei au fost albi.

O mulţime de oameni sunt daţi afară pentru o vorbă, un gest sau un tweet, considerate „ofensatoare”. De pildă Grant Napear, prezentator la un post de radio, a fost dat afara pentru ceva incredibil de ofensator (!): „All Lives Matter… Every Single One!”. Într-un comunicat de presă compania care deţine postul de radio a precizat că „recentele comentarii referitoare la mişcarea Black Lives Matter nu reflectă vederile şi valorile noastre”. Într-una dintre reacţiile, majoritatea critice, un (deja) fost ascultător se întreba în ce măsură a spune că „Toate vieţile contează” este o probă de rasism. „Din câte ştiu şi vieţile celor de culoare se încadrează şi ele în această categorie.” Astfel de întâmplări ilustrează atât gradul extrem de ridicat de intoleranţă din spaţiul public, cât şi caracterul intangibil al mişcării „Black Lives Matter”, în mod asemănător cu cel de care se bucura în trecut Partidul Comunist. A constatat asta şi un canadian, Stockwell Day, de la postul de televiziune CBC News, fost ministru în cabinetul Stephen Harper, care a trebuit să-şi ceară scuze pentru că a susţinut ceva extrem de grav (!), şi anume că nu ar exista „rasism sistemic” în ţara sa. Umil, şi-a exprimat regretul: „Am realizat că cele spuse de mine în cursul unei dezbateri au fost lipsite de sensibilitate şi dureroase. Mă angajez să lupt împotriva rasismului în orice formă”, a scris el pe Twitter. Angajamentul mă duce cu gândul la o expresie de final „recomandată”, prin anii ’60 la noi, atunci când scriai un memoriu: „Luptăm pentru Pace!”.

De altfel, este remarcabilă asemănarea dintre întâmplările şi practicile din perioada comunistă şi ceea ce vedem astăzi peste Ocean şi mai nou şi în Europa. E drept încă nu se face închisoare pentru rătăciri ideologice, deşi în unele situaţii au fost declanşate anchete ale poliţiei. Nu trebuie decât să înlocuiţi cerinţa unei „origini sănătoase”, gestionată de secţia de „Cadre” a Partidului Comunist, cu aceea a „diversităţii”, indiferent de competenţă, implementată sub supravegherea unor „ofiţeri cu diversitatea”. Sau să înlocuiţi acuzele privind aprecierile „duşmănoase” la adresa „orânduirii socialiste” cu „gesturi ofensatoare” sau cu „micro-agresiuni ofensatoare”. Pentru astfel de păcate eşti astăzi dat afară din slujbă dacă nu eşti suficient de prudent să-ţi ţii gura. În perioada stalinistă acuza clasică de „deviaţionism” era des invocată în cazul epurărilor. Dar şi acum există bineînţeles o vigilentă monitorizare ideologică care urmăreşte să demaşte orice „abaterea de la linia ideologică corectă Black Lives Matter” chiar şi atunci când în discuţie sunt simpatizanţi „şovăielnici” ai cauzei. Astfel primăriţa de culoare din Atlanta, Keisha Lance Bottoms, a fost aspru criticată pentru că ar fi cerut protestatarilor să plece acasă după ce demonstraţiile deveniseră violente şi însoţite de jafuri.

Atmosfera seamănă cu cea din perioada stalinistă (nu cea din comunismul târziu, care era totuşi mai blândă, mai ales că mai nimeni nu mai credea în propaganda oficială). În aceste condiţii libertatea de expresie şi dreptul la opinie devin o glumă. E adevărat, cenzura nu mai este impusă de către un departament specializat sau de structuri din cadrul Partidului Comunist, ci din interior, de grupări stângiste radicale din redacţii sau din universităţi, sau din exterior, prin presiunea exercitată pe reţelele sociale sau prin alte canale media. Însă, pe fond, rezultatul este acelaşi. De pildă, redactorul şef al cotidianului Philadelphia Inquirer, Stan Wischnowski, şi-a anunţat demisia pe 6 iunie, după o carieră de 20 de ani, după ce 40 de membri din redacţie au protestat împotriva unui titlu care a fost considerat ofensator pentru mişcarea „Black Lives Matter”. Titlul în cauză sugera că şi clădirile contează („Buildings Matter, Too”) şi făcea trimitere la distrugerile cauzate de jafurile şi revoltele din Philadelphia

La fel, un profesor de economie de la Universitatea din Chicago, Harald Uhlig, a avut proasta inspiraţie să nu fie de acord cu de-bugetarea poliţiei, aşa cum solicită gardienii purităţii morale de la Black Lives Matter. „Păcat, dar Black Lives Matter s-a auto-torpilat prin sprijinul său total pentru debugetarea poliţiei, #defundthepolice”, a scris el pe Twitter, pe 8 iunie. Acum este ameninţat cu concedierea. Între cei care cer asta se află un număr de universitari şi economişti proeminenţi, inclusiv Paul Krugman (Premiul Nobel pentru Economie, colaborator permanent la The New York Times). „Iată, un alt om alb privilegiat care, evident, nu-şi poate controla nevoia de a minimaliza preocupările celor mai puţin norocoşi”, l-a înfierat Krugman pe Uhlig.

O observaţie tulburătoare este uşurinţa cu care cedează mulţi dintre cei atacaţi şi înfieraţi. Oamenii îşi cer scuze, îşi pun cenuşă în cap, se umilesc. La fel ca în China, când dizidenţii sunt forţaţi să-şi mărturisesc „păcatele” la televizor. În America o fac pe Twitter. Ceea ce demonstrează că drumul de la democraţie şi libertatea de expresie către o dictatură de tip bolşevic nu e chiar atât de dificil, pe cât se putea crede. Dacă ai la dispozitie un activ determinat şi armele potrivite (universităţile – pentru „instruire revoluţionară”, mass media – pentru propagandă plus un corp politic radicalizat şi agresiv poţi să intimidezi majoritatea populaţiei.

notă: text pubicat în premieră în Ziarul de Iași