Alexandru Vîjan: Anularea lui Churchill – Un nou episod din lungul marș al denigrării valorilor

Winston Churchill pare ținta la modă, în lunga campanie a diletanților istorici de a distruge absolut orice valoare reală pe care a dat-o Vestul și lumea asta.

Aflăm că Churchill este vinovat de foametea din Bengal, în urma căreia au murit peste 2 milioane de oameni între 1943 și 1944. Cum mai exact este vina lui Churchill nu explică. Ni se zice că Churchill a interzis transportul de grâne către bengalezi, fapt care a cauzat foametea în masă. Deci Churchill este un criminal în masă.

În primul rând, Churchill nu este vinovat sub nicio formă de apariția tragediei. Aceasta a apărut în urma unui dezastru natural, un ciclon care a lovit Bengalul în 1942. În al doilea rând, între 1942 și 1944, zona era ocupată de japonezi. Deja ocupat cu salvarea Europei, Churchill nu a dorit să riște trimiterea de nave spre Bengal care vor deveni ținte sigure ale submarinelor japoneze.

Imediat cum Aliații au preluat controlul zonei, Churchill a avut grijă să trimită peste 150.000 de tone de grâne din Australia în ajutorul oamenilor. L-a rugat și pe Roosevelt să facă la fel, dar acesta a refuzat.

Un alt punct care i se mai impută este acela că ar fi fost un criminal de război. Că a ordonat bombardarea orașelor germane, care a cauzat zeci de mii de victime civile. Însă cum s-a raportat Churchill la toată chestiunea asta? În timp ce urmărea înregistrări ale bombardamentelor, în 1943, Churchill ar fi spus, după vorbele lui Robert Casey (membru al Cabinetului de Război): „Suntem oare animale? Depășim limita?” Răspunsul lui Casey ar fi fost: „Ei au pornit asta… am fi noi sau ei.” Cam asta era raportarea englezilor – implicit a lui Churchill – la propriile acțiuni de război, pline de dileme morale și decizii grele luate cu un nod în gât.

Interesant este când aflăm cum se raportau și victimele bombardamentelor la asta. Supraviețuitorii, în marea lor majoritate, nu le purtau pică Aliaților. Mai mult, aceștia înțelegeau ceea ce azi mulți tacticieni de fotoliu refuză să priceapă: erau la război. Un război început de țara lor, un război în care se iau decizii dure, la limita moralității. De fapt, disprețul lor se îndrepta mai mult către propriii conducători; conducători care i-au băgat într-un război pe care nu erau capabili să-l susțină pe termen lung. Conducători care le-au promis protecție, dar nu au fost în stare să se țină de cuvânt.

Hai să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim ce s-ar fi ales de Europa dacă Churchill ar fi capitulat în fața Germaniei, așa cum îl presau Halifax și alții, în 1940. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o persoană de curajul său moral să spună „nu” în fața adversității. Dacă lumea l-ar fi ascultat când el a fost printre primii care au tunat împotriva bolșevismului, chiar de la 1918. Dacă l-ar fi ascultat încă din primele momente când a avertizat asupra lui Hitler, când colegi de-ai săi nu știau cum să-i mai facă pe plac.

Denigrarea lui Churchill este un simptom al vremurilor noastre. Vremuri în care reușim să găsim cusur – și atunci când acesta nu există, îl inventăm în mod grosolan – chiar și celor mai mari oameni din istoria noastră.

Despre autor: 

Alexandru Vijan este absolvent al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, în cadrul Universității din București. Studiaza regimurile totalitare și al impactului ideilor în societățile moderne și contemporane.