Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos III. Dreptatea

Am definit în articolul trecut Păcatul, înțeles simultan ca o Forță și  ca o Vină Universală, fiindcă e necesar să înțelegem de ce a trebuit ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, să moară în locul nostru. Mai lipsește o piesă din puzzle: tema Dreptății. Trebuie să vedem de ce infinita nedreptate a uciderii Fiului lui Dumnezeu este în același timp un act de dreptate adresat omului. 

 Ce știm despre conceptul creștin al iertării? Că nu trebuie să aibă limite? Să vedem câteva exemple. Ce ați face în următoarele situații: cineva nu e atent și dă peste dumneavoastră; cineva ridică tonul la dumneavoastră; cineva vă insultă sau răspândește calomnii despre dumneavoastră; cineva vă lovește. Puteți să iertați în fiecare dintre aceste situații? Dacă da, felicitări! Atunci să mergem mai departe: ce ați faceți dacă cineva ar ucide o persoană dragă? Dar dacă cineva ar mutila o o întreagă națiune? Mai există loc pentru reconciliere în aceste situații? Se pot ierta asemenea fapte? Se pot ierta fără a cere o pedeapsă? 

Observăm așadar că intuim chiar în reacțiile proprii o anumită necesitate, o lege naturală care cere un tip de pedeapsă pentru rău, o satisfacție, o ispășire. În viața cotidiană știm cu toții că pentru greșelile voluntare de o gravitate ușoară sau medie, e nevoie să îți ceri scuze – e un prim gest de satisfacție, de a păși în adevăr, recunoscându-ți greșeala și răul comis. Pentru lucruri mai grave intrăm în teritoriul justiției, care funcționează tot pe principiul satisfacției: cel care încalcă legea trebuie să muncească pentru comunitate, să i se confiște bunurile, să fie privat de libertate sau chiar să fie condamnat la moarte. 

Sursa: Bigstock

Invitația lui Isus de a ierta „de șaptezeci de ori câte șapte”, de a ne iubi dușmanii, de a-i binecuvânta pe cei care ne persecută nu exclude nicio clipă necesitatea ca făptașul să se pocăiască, eventual chiar după ce îi va fi fost administrată o pedeapsă. Invitația i se adresează victimei, pentru ca aceasta să nu se lase măcinată de ură și resentiment. Soarta făptașului este o chestiune distinctă. În altă parte, Isus spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Mt 18:15-17); sau: „Când îţi duci darul la altar, dacă îţi aminteşti că fratele tău are ceva cu tine, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi şi împacă-te cu fratele tău şi vino apoi şi adu-ţi darul. Împacă-te cu duşmanul tău repede, pe când eşti încă pe drum cu el, înainte să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până când nu vei plăti şi ultimul bănuţ.” (Mt 5:23-26) Sfântul Pavel pronunță anatema împotriva unui creștin vinovat de incest: „Să-l daţi pe un astfel de om Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului.” (1 Cor 5:5) Iar în Epistola către Romani, el îndeamnă la supunerea față de autoritățile civile, căci ele sunt „rânduite de Dumnezeu”, iar cei se împotrivesc „își vor lua osândă”. „Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă, celui cu teama, teamă, celui cu cinstea, cinste.” (Rom 13:6). Iar în Vechiul Testament, știm bine, este atotprezentă logica pedepsei, a dreptății împărțite potrivit faptelor.

Există deci necesitatea, prescrisă în Biblie și intuită în conștiință, a unei justiții care să pedepsească greșeala, aducând satisfacție sau ispășire. S-a văzut în Procesul de la Nürnberg, procesul lui Eichmann de la Ierusalim și se vede și în România. Criza morală și politică a societății românești poate fi citită și ca o consecință a faptului că s-a făcut prea puțină dreptate după experiența totalitară. Textura morală a societății nu s-a refăcut, iar absența rostirii adevărului prin identificarea publică a răului și a făptașilor a dus la victoria minciunii. Însăși raportarea noastră la realitate a fost viciată. Punctul 8 de la Timișoara, lustrația, procesele pentru criminali comuniști care se pot număra pe degetele de la o mână – aceste lucruri nu puteau rămâne nepedepsite… Dar așa au rămas. 

Orice act de injustiție aduce o dezordine în om, în societate și în întregul univers, iar îndreptarea cere un sacrificiu. De aceea  jertfele din Vechiul Testament, de aceea principiul justiției civile de a pedepsi într-un fel sau altul. Cumva, la propriu sau la figurat, trebuie să curgă „sânge”.  Răul trebuie să iasă la iveală, să fie denunțat și condamnat, măcar la nivel simbolic, așa cum s-a întâmplat în cazul Raportului Tismăneanu din 2006. 

Altfel spus, reconcilierea costă. După 1990, erau profund false și ipocrite apelurile de la „reconciliere națională”, fără apel la justiție și memorie. La fel, deși se pot aduce critici punctuale pentru anumite excese retorice, problema proprietăților greco-catolice de după 1990 nu se putea rezolva printr-o „Comisie de dialog”, prin apel la „reconciliere”, ci mai întâi prin dreptate și adevăr, adică prin restituirea proprietăților și recunoașterea publică a greșelilor. Rezultatul a fost o Biserică Greco-Catolică rănită, plină de resentiment, de ideologii și exaltări, și o Biserică Ortodoxă împovărată de vinovăție, cu conștiința deformată, afundându-se pe zi ce trece într-o profundă deconectare de la realitate, în viclenie, obediență și arbitrar. 

Însă dincolo de toate aceste principii necesare, justiția umană e limitată. Ea nu va putea aduce înapoi pe cei uciși, nu va reface singură rănile mentale și sociale ale unui rău istoric. Trecutul nu poate fi refăcut prin pedeapsă. Și nici măcar justiția nu poate administra o pedeapsă proporțională cu răul făcut. De exemplu, în ce termeni se poate discuta despre „reconciliere” după Holocaust și Gulag? Ce poate face justiția în fața unor asemenea enormități? Câți oameni ar trebui condamnați, și cu ce fel de sentințe, pentru ca cerințele dreptății să fie pe deplin satisfăcute? Și cât timp va lua refacerea morală a societăților care au trăit aceste barbarii?

Iar dacă acestea sunt problemele pe care le întâmpinăm când e vorba de a cântări capacitatea limitată a justiției de a îndrepta un rău făcut împotriva aproapelui, oare ce se întâmplă atunci când omul păcătuiește împotriva lui Dumnezeu, Creatorul, Răscumpărătorul și Judecătorul? 

E timpul să vorbim despre Sfântul Anselm de Canterbury. În lucrarea care a făcut istorie, De ce Dumnezeu s-a făcut om? (1094-1098), el este primul teolog care tratează sistematic, cu argumente raționale, „juridice”, întrebarea aceasta fundamentală. Anselm imaginează aici un dialog cu un ucenic al său, Boso. Acesta îl întreabă la un moment dat: „Oare nu aș putea să șterg păcatul cu un singur gest de căință?” Iar maestrul îi răspunde, cu ecou peste veacuri: N-ai cumpănit niciodată cât de grav este păcatul.

De ce? Anselm vine cu următorul exemplu: să luăm ce ni s-ar părea nouă că ar fi cel mai mic păcat pe care îl poți comite în fața lui Dumnezeu. Să zicem că stăm față în față cu Dumnezeu, iar El ne cere să privim într-o anumită direcție. Noi, în schimb, refuzăm și privim în altă parte. S-ar putea răscumpăra acest păcat? Vă grăbiți să răspundeți cu „Da”, poate gândindu-vă la viața obișnuită a creștinului de astăzi, care merge la spovedanie și după aceea e totul ok? Mai gândiți-vă. Actul descris mai sus vine dintr-o alegere liberă împotriva Tatălui nostru. Eu nu mai pot, după această alegere, să… îmi cer pur și simplu iertare, și să-i promit Domnului că de acum mă voi uita doar acolo unde voiește El. E prea târziu. Am ales. Ceva s-a stricat iremediabil. Noi nu mai putem achita prețul răscumpărării. 

Situația de dinainte de Cădere era simplă: omul din Paradis era între Dumnezeu și diavol. Scopul creării sale – fericirea vederii lui Dumnezeu – putea fi ușor realizat. Era în har sfințitor, era o ființă cu adevărat liberă. „Și totuși, fără nicio constrângere, s-a lăsat ispitit numai prin îndemn.” scrie Anselm. Nu a existat nicio urmă de forță, niciun asalt al răului. A fost întrebat dacă dorește să-i spună „Nu” lui Dumnezeu și a acceptat. 

Consecința e coruperea întregii naturi umane. Fiindcă toți se nasc în păcat, nu se va naște niciun om care să poată achita prețul răscumpărării altuia. Ar trebui ca omul să moară pentru asta, dar simpla sa moarte nu ar rezolva nimic. Nu ar putea să „se renască” singur, prin propria sa putere. 

Fulton Sheen folosește aici câteva metafore extrem de plastice: omul e ca un ou spart: nu mai poate fi refăcut. Omul e ca un ceas stricat: are tot mecanismul, dar îi lipsește un arc care ține totul. Are nevoie de cineva din afară care să furnizeze un „arc”, și să-l instaleze înăuntru. Dacă frecăm între degete o petală de trandafir nu vom mai putea să-i redăm culoarea. Dacă luăm o picătură de rouă de pe o frunză, nu vom mai putea să o punem la loc pe frunză. Dacă orbim, nu ne putem reda singuri vederea. Un om care e în mod fundamental brutal cu cei din jur nu își va recupera reputația dacă face câte o faptă bună când și când.   

În aceste puncte se poate rezuma soluția oferită de Anselm:

1. Dumnezeu ne-a creat pentru fericirea veșnică și pentru a suplini, prin numărul oamenilor mântuiți, numărul îngerilor căzuți.
2. Noi îi datorăm totul lui Dumnezeu: subordonarea voinței noastre voinței sale. 
3. Dumnezeu e infinit, iar supunerea noastră față de el trebuie să fie absolută.
4. Păcatul, pentru că este îndreptat împotriva Dumnezeului infinit, este o ofensă infinită. 
5. Orice greșeală, în această lume, cere o satisfacție și mai mare. Exemplu: dacă i-am stricat sănătatea cuiva, nu e suficient să-i redau sănătatea. Trebuie să plătesc și o compensație. 
6. Omul, ființă finită, nu poate răscumpăra o ofensă infinită. Fulton Sheen: e logic! Prin analogie, putem observa că un om poate acumula la bancă datorii mai mari decât puterea sa de a ale achita. 
7. Dumnezeu nu poate lăsa păcatul nepedepsit. El este Dreptate absolută și nu poate tolera ca în univers să existe vreun colț întunecat, vreo urmă de întinare. 
8. Este astfel drept ca omul să fie pedepsit. Și pedepsit pe măsura ofensei sale infinite: aruncat în iadul duratei infinite. 

Și aici vine „întorsătura”:

9. Dar Dumnezeu nu poate suferi ca omul să piară. „E prea nepotrivit pentru el să îngăduie să piară cu totul vreo natură rațională [un om].” 
10. E necesar ca Dumnezeu să ducă la îndeplinire ceea ce a început în privința naturii umane. De ce? Pentru că Dumnezeu este (și) Iubire. Infinită Dreptate și Infinită Iubire. 
11. Însă Dreptatea sa cere să se achite satisfacția deplină pentru păcat, satisfacție pe care niciun păcătos nu o poate achita. 
12. Este drept ca omul să achite această satisfacție. 
13. Însă doar Dumnezeu o poate achita, căci ea are o greutate mai mare decât întreg universul. 
14. Așa că este nevoie de Dumnezeul-Om: Isus Hristos. El, ca om fără păcat, va putea suferi și muri ca reprezentant al întregii umanități. Și, ca Dumnezeu, va avea puterea de a transforma această moarte în jertfă infinită și ispășire definitivă, pentru toate generațiile care au trăit și vor trăi vreodată, pentru toate păcatele comise de la începutul lumii până la sfârșit.

Concluzia este că ceea ce se întâmplă pe Cruce este  acțiunea lui Dumnezeu care, în ciuda rezistenței omului, îl răscumpără și face dreptate. Face dreptate pentru că sentința decretată asupra omului este executată, omul vechi e omorât, mergând însă El însuși cu acesta dincolo de moarte. Și face dreptate pentru că El îl îndreaptă pe om, „îl rectifică”, îl restaurează și îl înalță la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. 

 După ce am explorat tema Păcatului și cea a Dreptății, în articolul viitor vom putea vedea în sfârșit ce înseamnă ideea Substituției, a morții lui Isus Hristos ca ispășire în locul omului.