Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos V. Războiul

A sosit momentul pentru a enunța teza principală despre sensul Răstignirii Domnului. Este vorba de conceptul Christus Victor, Hristos Biruitor. El este biruitor într-o bătălie apocaliptică împotriva forțelor răului care se năpustesc asupra lui, îl răstignesc, încearcă să-l anihileze, dar sunt ele însele anihilate de puterea infinită a dumnezeirii ce va ilumina cerul și pământul, raiul și iadul. Scriam în primele părți că sunt două mari teze necesare pentru a înțelege moartea lui Isus: Substituția și Christus Victor. Cea din urmă este însă narațiunea dominantă, în cadrul căreia e necesar să plasăm și teoria substituției: Domnia Diavolului este zdrobită și înlocuită violent cu domnia lui Hristos, dar mijlocul prin care face asta este jertfa de sine, a Logosului, Fiul lui Dumnezeu, al cărui sânge curge pe Golgota în locul sângelui nostru, împlinind simultan dreptatea infinită și iubirea infinită ale lui Dumnezeu. 

Drama lui Isus se poate ghici (într-o măsură infimă, desigur) citind Scriptura. După Cina cea de Taină, Isus merge cu ucenicii în grădina Ghetsimani iar acolo, spune Marcu, Isus a început „să se tulbure și să se mâhnească” (14:33). E o traducere care cu greu poate reda impactul termenilor grecești. Verbul redat prin „să se tulbure” este ektambeistai, care înseamnă mai exact „să tremure de groază”. Isus, ne spune textul, este zguduit de frică. Al doilea este adeimoinein, care ar descrie, în sens literal, o angoasă ce izolează. La începutul Patimii Sale, Isus trece printr-o teamă aproape convulsivă și o singurătate angoasantă, înfricoșătoare. 

Într-adevăr, Patima lui începe din acest moment. Serghei Bulgakov scrie că acesta e momentul în care Isus, cel născut din Fecioară de la Duhul Sfânt, liber de orice păcat, își asumă pe deplin Păcatul cel mare și înfricoșător al omenirii, forța cosmică ce apăsa asupra Creației. „Norul întunecat al păcatului l-a învăluit pe cel fără de păcat, a acoperit cerurile și a separat pe Fiul de Tatăl. Suflarea păcatului era atât de mortală încât victima sa – natura umană – tremura convulsiv în încercarea de a se elibera de această suflare”. Deci natura umană a lui Isus simțea apropierea răcelii de gheață și a întunericului morții spirituale și suferea deja într-un mod unic, imposibil de reprodus de către niciun alt om. 

imagine din capela arhiepiscopală din Ravenna – mozaic din secolul al VI-lea

Acel adeimonein, angoasa ce izolează, poate fi legat și de „potirul/paharul” amintit de Isus în rugăciunea sa. Este potirul, acum deja plin, al mâniei Domnului, ce ar trebui băut de întreaga omenire, dar pe care Isus alege să îl bea în locul nostru. Acum se petrece asumarea Păcatului, iar Isus simte cum se deschide abisul infernului. Soarta tuturor veacurilor se joacă în acea încleștare de o clipă dintre voința naturii umane a lui Isus și voința naturii sale divine. Este cu adevărat enigmatic de ce Isus, Fiul al lui Dumnezeu, pe deplin conștient de identitatea sa și de finalul glorios al misiunii sale pe pământ, a putut pune acest condițional: „Tată, dacă este cu putință, îndepărtează paharul acesta de la mine”. Nu putem decât să deducem că în agonia din Ghetsimani, pe măsură ce întreaga greutate a păcatului începe să apese pe umerii săi, orice urmă de certitudine supranaturală dispare treptat din viziunea sa, proces care se desăvârșește în momentul strigătului de pe Cruce. Pare că în acele clipe Isus nu mai știa toate profețiile Vechiului Testament și tot ceea ce El însuși le profețise ucenicilor în legătură cu Învierea sa. Singurele lucruri care îi rămân sunt credința și voința, exprimate prin finalul cererii sale: „Dar să nu fie ceea ce voiesc eu, ci ceea ce voiești Tu.” Isus merge la moarte având viziunea supranaturală absentă, înarmat cu un simplu efort de voință prin care El se încredințează orbește, cu deplină iubire, Tatălui. 

Bătălia dezlănțuită e semnificată înainte de toate de termenul peirasmos. El apare în toate cele trei evanghelii sinoptice, dar și în Apocalipsa 3:10, unde citim despre „ceasul încercării care trebuie să vină peste toată lumea”. În această lumină eshatologică – legată de revelarea încercării finale – trebuie citit acest termen atunci când apare în scena din Ghetsimani, și probabil și când îl întâlnim în „Tatăl nostru” („și nu ne duce pe noi în peirasmos”: scapă-ne în ceasul încercării finale). Or, Isus le spune aici ucenicilor: Vegheați și vă rugați, ca să nu intrați în peirasmos. Redarea prin „ispită” edulcorează mult sensul. Este vorba mai degrabă de încercarea ultimă, bătălia pe care doar Fiul Omului o poate înfrunta. Iar în vreme ce Isus se roagă în peirasmos, îi îndeamnă pe ucenici să se roage ca să scape de peirasmos. E clar că în această încercare Isus poate merge doar singur, și e semnificativ că la început îi duce pe toți ucenicii pe Muntele Măslinilor, apoi îi separat doar pe Petru, Iacob și Ioan, apoi rămâne singur. Biserica, în ceasul confruntării, descris de Isus ca „ceasul vostru (al răufăcătorilor) și puterea întunericului” (Lc 22:53), are o „prezență absentă” (Hans Urs von Balthasar). 

Astfel că Isus, conducătorul oștilor îngerești, care ar fi putut chema 72000 de îngeri ca să spulbere lumea din temelii pentru toate relele ei, merge pe câmpul de luptă într-o singurătate absolută și se expune asaltul Treimii răului: Păcatul, Diavolul și Moartea. Nu putea fi altfel. Deja în finalul Vechiului Testament apare așa-numita „literatură apocaliptică”: Isaia 40-66, Daniel, Zaharia, părți din Ieremia și Ezechiel; apoi cărțile apocrife. Este vorba de un nou tip de anunț, radical diferit prin amploare și concepție etică de înțelegerea tradițională despre împărțirea oamenilor în drepți și nedrepți, asociată și cu un optimism istoric legat de revenirea puterii  politice și a prosperității Israelului. După distrugerea Primului Templu și a regatului lui Iuda, apoi după întoarcerea din exil, marcată însă de ocupația străină și umilințele continue, începe să se manifeste un mesaj nou, apocaliptic, ce anunța mult mai mult decât speranța independenței politice: o zguduire cosmică în care inima omului și întreaga lume aveau să fie refăcute complet. Adică sfârșitul istoriei și începutul Împărăției lui Dumnezeu: „Iată eu fac un lucru nou” (Is 43:19); „Iată eu fac toate lucrurile noi” (Ap 21:5); „Iată, eu fac ceruri noi și un pământ nou: nu vor mai fi amintite cele dinainte și nici nu se vor mai sui la inimă” (Is 65:17)

Nouă era nu doar amploarea schimbării, ci și faptul că întreaga inițiativă îi aparținea lui Dumnezeu, fără a aștepta contribuția omului, și  nici măcar pocăința lui. Iudaismul rabinic va păstra interpretarea tradițională, pre-apocaliptică, și acest lucru se vede în ritualul de Yom Kippur: „Pocăința întoarce intenția aspră”: omul acționează, Dumnezeu răspunde. În vreme ce creștinismul va propovădui exact inversul: Dumnezeu acționează, schimbă lumea, în fapt o înlocuiește cu totul, creează chiar și un om nou, iar acesta din urmă răspunde prin simplul fapt că primește credința și viața nouă ca pure daruri. 

Northrop Frye spunea că „stilul Bibliei nu este de mânăstire, ci de câmp de luptă”. Biblia se poate fi definită și ca mărturia scrisă a bătăliei neobosite a lui Dumnezeu pentru restaurarea omului și a lumii, în care el urmărește păcatul cu o mânie sfântă, infinită. Dacă omul cade într-o robie invincibilă, el îl va trimite pe Fiul său singur în fața Păcatului, Diavolului și a Morții. Nu degeaba Luca numește ceea ce se întâmplă lui Isus în grădina Ghetsimani ca o agonia. Agon în greacă înseamnă chiar bătălie, încleștare. Isus este agonistikos, unic „combatant” împotriva forțele dezlănțuite ale întunericului. 

Acestea sunt menționate în Biblie în repetate rânduri, iar mărturia Noului Testament ne permite să facem niște conexiuni. Sfântul Pavel citește astfel Patima lui Hristos: „El a desființat înscrisul cu datoriile noastre care era împotriva noastră și ne condamna; l-a înlăturat, pironindu-l pe cruce. El a dezbrăcat stăpânirile și puterile și le-a făcut de rușine în văzul tuturor, triumfând asupra lor prin cruce.” (Col 2:14-15); „fiindcă lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva stăpânirilor duhurilor, a autorităților îngerești, a puternicilor acestei lumi a întunericului, a duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Ef 6:12), constatând în această eră nouă inaugurată de Hristos că „sunt convins că nici moartea, nici viața, îngerii sau stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, înălțimea ori adâncul și nici vreo altă făptură nu ne vor putea despărți de iubirea lui Dumnezeu în Hristos Isus Domnul nostru” (Rm 8:38). În sfârșit, în Epistola către Evrei, dușmanul este numit explicit: „prin moarte să-l nimicească pe cel ce are puterea morții, pe Diavol. Astfel Isus i-a eliberat pe toți cei ce, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor” (Evr 2:14-15).

Deci în această istorie sunt trei actori: Dumnezeu, omul și diavolul. Isus vine într-un teren ocupat de inamic, de diavol, iar acesta din urmă dezlănțuie asupra sa „inteligența infernală, forța anihilantă și furia letală a puterilor demonice”; o „ticăloșie de neîndurat, fără control, ceva lăsat liber și bătând la ușa inimii lumii” (Flemming Rutledge, The Crucifixion). Tradiția ne spune că e vorba de îngerii căzuți, dar e bine să înțelegem că planul inițial al lui Dumnezeu așezase diferiți stăpânitori angelici nu doar asupra fiecărui individ, ci și asupra diferitelor elemente ale naturii și chiar asupra popoarelor. În Ap 16:5 aflăm despre un înger al apelor, și de altfel pe tot cuprinsul cărții vedem îngeri responsabili cu lauda, cu vestirea următorilor pași, cu diverse pedepse ce cad asupra omenirii. Iar în Dt 32:8 citim că Dumnezeu „a rânduit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”. Este vorba cel mai probabil de „îngerii neamurilor”, venerați în păgânism ca zei, dintre care o bună parte, dacă nu chiar toți, intraseră în rebeliune și deveniseră tirani invizibili asupra popoarelor. Bătălia Golgotei are ca finalitate înfrângerea tuturor acestor „tronuri, domnii, stăpânii”, supunerea acestor ființe nenumărate, căzute în întuneric.

Este o veritabilă și zguduitoare schimbare a eonilor, o înlocuire a lumii vechi cu una nouă, un început al restaurării omului și a universului care de acum este ireversibilă și, ne spune Scriptura, nu va eșua: „Apoi va veni sfârșitul, când Domnul îi va da lui Dumnezeu Tatăl Împărăția, când se va desființa orice domnie, orice stăpânire și orice putere. Fiindcă trebuie ca El să domnească până ce îi va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale. Și va fi nimicit și ultimul vrăjmaș, moartea. Căci toate le-a supus sub picioarele Lui… Iar când toate Îi vor fi supuse, atunci Fiul însuși se va supune Celui ce i-a supus Lui totul, ca Dumnezeu să fie totul în toate”. (1 Cor 15:24-28)

Întorcându-ne însă la narațiunea noastră din Ghetsimani și Golgota, Isus mai are însă un drum de parcurs. Luca ne spune într-un singur cuvânt care este decizia lui Isus în acea agonie: „S-a ridicat”. Deși începuse să nu îl mai simță aproape pe Tatăl, cufundat tot mai mult în întunericul rece al păcatului și al singurătății, Isus se ridică ca un atlet, ca un războinic, cu maximă hotărâre, cu încredințare deplină, seacă, orbească, în mâinile Tatălui. Cel care cu alte ocazii scăpase senin, miraculos, de cei care voiau să-l omoare (Lc 4:30), este și cel care spune despre sine că nu-i ia nimeni viața, ci El și-o dă liber. „Am putere să o dau și am putere să o iau din nou” (In 10:18). În mod pe deplin voluntar, deși, potrivit unor teologi, în mod natural nu ar fi murit, el alege să meargă în fața Răului și să se lase înghițit de acesta, întinzându-i de fapt o capcană mortală. 

Și mai e un pas, ultimul, pe care doar El îl poate străbate: coborârea la Iad. Roman Melodul își imaginează un ultim dialog între Isus și Maica Sa, pe Golgota. Ea își strigă durerea, deznădejdea, neînțelegerea, în vreme ce El o liniștește și îi explică în termeni medicali ce are de făcut: 

„Așteaptă încă puțin, o, maică, și vezi cum de trup voi fi dezbrăcat. 

Și voi ajunge acolo unde zac ei

Și ca un doctor voi tămădui rănile lor.

Cu vârful suliței, voi tăia puroiul acestora 

Și oțetul îl voi primi și voi spăla cu el rana de puroi. 

Și după ce cu ascuțișul cuielor, voi cerceta cangrena

Voi opri cu pansament supurarea. 

Și într-un cuvânt, drept trusă voi avea crucea.”

Imnul Sfintei Marii la Cruce, 13.

Ea îi cere să meargă cu El chiar și în moarte, El o previne că se vor cutremura stihiile, elementele lumii, că pământul și marea vor fugi iar cerul se va închide până când El însuși îi va spune să se deschidă, spunându-i să strige după El dacă se va înfricoșa. Ultima replică este a ei, încredințându-se acestei înțelepciuni a Crucii: „a Ta este patima și al Tău este adâncul înțelepciunii; Tu singur știi ceea ce erai și ceea ce ai devenit. Căci, voind a pătimi, ai binevoit a mântui pe oameni.”

Iar de la Isus nu mai vine niciun cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu nu se mai aude. Pleacă în abisul fără fund, din care nimeni nu se mai întorsese vreodată. Coboară în iad. Iar despre sensul și deznodământul acestui eveniment vom afla mai multe în articolul viitor.