Alin Vara. Pandemia. Un răspuns creștin

Categorie minoritară, creștinii au capacitatea, ba chiar chemarea de a se ridica la înălțimea acestui moment dramatic al istoriei omenirii pentru a oferi o mărturie. Iar această mărturie trebuie oferită nu în primul rând prin cuvinte, ci prin viață, strălucire interioară, curaj, prezență. 

Creștinul nu se teme. Sună dur și nerealist, dar acest enunț trebuie privit ca o descriere completă a traseului unei vieți care se încheie, mai devreme sau mai târziu, sub semnul demnității și al dăruirii. Da, orice creștin simte frica, un sentiment ce nu l-a ocolit nici pe Hristos, dar în final o asumă și o depășește. Civilizația creștină are în „sânge”, în canonul său cultural tema cavalerului, a eroului care pornește într-o aventură pentru a se dărui semenilor săi. Totul pleacă de la Biblie, de la istoriile lui Moise, Iosua, David, Ieremia care cu toții simt inițial o frică grozavă în fața misiunii încredințate de Dumnezeu, dar sunt îmbărbătați de un îndemn extrem de frecvent în Scriptură, „Nu te teme!”. Pornesc astfel în misiunea lor și reușesc. Evanghelistul Marcu ne relatează că Hristos, în grădina Ghetsimani, „tremura de groază” (gr. Ekthambeistai, Mc 14:33) văzând probabil că în fața sa se deschide perspectiva crucii, a asumării tuturor mizeriilor și crimelor omenirii de la început până la sfârșitul veacurilor. Și, cu o singură întorsătură de condei, evanghelistul Luca ne arată cum s-a terminat dilema: Hristos „s-a ridicat” (Lc 22:45) și a mers să-i trezească pe bieții ucenici. Creștinul simte teama, e firesc; răul și suferința nu sunt ceva natural, iar Dumnezeu nu ne-a creat ca să suferim; e firesc să fugim de rău. Dar structura realității are ceva fundamental schimbat din momentul Golgotei, iar ADN-ul nostru spiritual este pentru totdeauna altoit pe ADN-ul lui Hristos. Creștinul, în final, se ridică și merge la frații săi și îi întreabă: „De ce dormiți? Sculați-vă, să mergem!” (cf Mc 14:42)

Creștinul privește moartea în ochi și își bate joc de ea cu cuvintele biblice: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (1 Cor 15:55). Asta nu înseamnă că o caută prostește, că face pe martirul sau că ignoră interdicțiile autorităților și expertiza medicală. În exterior, creștinul e și trebuie să fie ca toți ceilalți: se supune stăpânirilor (acelor stăpâniri cu o minimă raționalitate), stă în casă, nu îi pune pe alții în pericol. Dar în interior, el e altfel. Este cavalerul fidel lui Hristos și carității față de semeni, este cel mântuit de cel care „a călcat moartea”. Este un soldat neînfricat al războiului nevăzut, Frodo care străbăte pustietățile pentru a distruge răul în chiar inima sa. Creștinul este liber  fiindcă asumă faptul că va muri, acum sau mai târziu. Panica actuală, întreținută prin urmărirea hipnotică a televizorului și deschiderea compulsivă a Facebook-ului și a site-urilor de știri vine din sentimentul răului care se apropie ușor-ușor de lumea mea, de orașul meu, cartierul meu, blocul meu, și de angoasanta posibilitate că și eu aș putea fi prins în groaznica marjă 1%-3% (o estimare) ce descrie mortalitatea, sau între acei 10% (tot o estimare) care pot dezvolta simptomatologie „severă”. Și dacă?! Și dacă eu sunt următorul, dacă mi-am dus mâna la gură, dacă nu am dezinfectat tot, dacă plămânii mei vor fi afectați?! 

Dar creștinul se adună, respiră adânc și, în interioritatea sa, se ridică, își ia armura, strânge ferm mânerul sabiei, stă drept și privește moartea în ochi: și dacă vei veni, ce? Tu nu ești parte din planul lui Dumnezeu. Ești doar o umbră, o diformitate, o anomalie care continuă să ne secere fără să știe că a fost deja învinsă, că își trăiește ultimele clipe în istoria umanității. Debarcarea din Normandia a avut deja loc, inamicul se mai zbate, mai încearcă felurite tactici, vrea să pară amenințător, dar se retrage și în curând va fi pus pe fugă. Dincolo de moarte e Hristos, întunericul a fost spulberat și orice om, de orice credință, indiferent de merite sau de păcate, e așteptat dincolo de El.

 Când cineva a inclus pe deplin în calculele sale moartea, ca eveniment sigur, și totuși inundat de Hristos, este un om pe deplin liber. Moartea este granița absolută în conștiința umanității, abisul care scrie tot, dă contururile fundamentale, formează atitudini, culturi, civilizații. Dar odată ce un om, știindu-se îmbrățișat de Hristos chiar și în moarte, ajunge să repete odată cu apostolul Pavel: „Unde este moarte, biruința ta?”, nimic nu-l mai atinge. E ca bufonul din filmul lui Bergman, „Al șaptelea sigiliu”, singurul care scapă de „seriozitatea” morții cu umor, istețime, pragmatism. Ceilalți – ori fricoși, ori cinici – nu scapă. Nici măcar cavalerul, personajul lui Max von Sydow, dilematic, hamletian, care provoacă moartea la un joc de șah, nu scapă. E prea serios, intelectualist, căzut pradă iluziei că viața aparentă chiar asta e: luptă între bine și rău, negociere cu moartea, răsărit și crepuscul, dialectică și meditație „profundă”. Dar moartea, pentru creștin, nu se ia în serios. Îți bați joc de ea și mergi mai departe cu bucurie și iubire. 

Și creștinul merge, într-adevăr, departe. Frica e atât de paralizantă încât nici nu te mai lasă să îți faci datoriile zilnice. Mai presus de toate, te împiedică să iubești. Concentrat asupra a ceea ce ți s-ar putea întâmpla, uiți de cel din jur, de cel cu care locuiești sau de cel pe care ar trebui să-l mai suni. Această perioadă de stat acasă poate fi folosită pentru a ne reconsidera prioritățile, pentru a-l redescoperi pe aproapele, a-l asculta și a-i fi alături. Reînvățăm cât de fragilă e civilizația și cât de subțire e vălul care ne desparte de veșnicie; ne purificăm privirea și descoperim splendoarea florilor din corcodușul din fața blocului, ciripitul voios al păsărilor, mersul aparent plictisit al mâței prin grădină. A te bucura de tot ceea ce ai și a iubi sunt atitudinile fundamentale prin care creștinul poate fi prezență, mângâiere, lumină pentru cei din jur. 

 I se atribuie sfântului Francisc de Assisi acest îndemn: „anunțați Vestea cea Bună cu toate mijloacele. Dacă e nevoie, folosiți și cuvintele”. Dacă e nevoie și de cuvinte, acestea să fie doar de mângâiere. Rațiunea, dar de la Dumnezeu, va triumfa și se va găsi un leac. Virusul e rezultatul răului din lume, un rău care nu e de la Dumnezeu. Natura e disfuncțională, lumea are nevoie de mântuire. Nu trebuie căutată „pedeapsa pentru păcate” sau „planul mai înalt al lui Dumnezeu”, ci trebuie privit către Hristos care a triumfat prin Cruce asupra „domniilor, puterilor, stăpânirilor” (cf Col 2:15), asupra „elementelor” cosmosului (cf. Col 2:8) care erau căzute și care țineau omenirea prizonieră. În inima realității stă ceva mai profund decât această suprafață care ne tulbură, un marș de neoprit al Împărăției, o victorie divină care se va manifesta deplin la sfârșit. Dumnezeu nu are legătură cu răul și va triumfa în ciuda lui, ba chiar are puterea de a se folosi de el pentru asta. 

Răul nu are substanță, e doar o umbră, absența binelui și a luminii. Nu paralizăm în fața lui, nu ne e teamă, nu ne hipnotizează și nu facem filosofie despre el. Luptăm împotriva lui, avem curaj, iubim, ne bucurăm de toate și ne rugăm. Dincolo de timp, victoria lui Dumnezeu e înfăptuită. Noi, aici, înaintăm cu voință de oțel, urmărind inamicii care se retrag în derută.