Christina Zarifopol -Illias: Alte povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti: “Strada Palade 23”

Cateva fragmente dintr-un dialog aparut in volumul Alte povesti cu Domni si Doamne din Bucuresti, al treilea din seria despre Bucuresti publicata de doamna Victoria Dragu-Dimitriu. “Cu Christina Zarifopol -Illias în Strada Palade 23”.

(…) – Doamnă Christina Zarifopol-Illias, sunteţi la Bucureşti pentru un eveniment extraordinar: aţi scos din adâncul timpului şi aţi dăruit culturii române corespondenţa inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, câteva zeci de scrisori aflate în arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea. O poveste lungă, dar azi, pentru noi, numai un punct de pornire, pentru că, citindu-vă prefaţa, am descoperit o adresă bucureşteană, Strada Palade 23, o adresă devenită dintr-o dată extrem de importantă pentru oraş. Aşa încât aş dori să plecăm de aici, pentru că de aici au pornit foarte multe, însăşi viaţa dumneavoastră, profesor universitar de limbi clasice, care predă latina şi româna în Statele Unite. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar este o adresă foarte importantă şi pentru că aici, de fapt, s-a născut şansa ca această comoară ascunsă parcă pentru vecie, în nişte arhive de familie, într-un safe de bancă, să fie dăruită culturii române şi poporului român, şi pentru că tot aici s-au întreţesut multe drumuri ale unor personalităţi culturale româneşti importante. Pentru fiecare dintre ele, povestea casei merită să fie consemnată. Aşadar, ce înseamnă pentru dumneavoastră Strada Palade, numărul 23? 

– Inima mea bate şi astăzi în Strada Palade, numărul 23. Acolo am văzut lumina zilei, acolo am trăit până când am plecat din ţară, acolo s-au încrucişat, aşa cum bine aţi spus, multe destine… membri de familie, prieteni, cunoştinţe, o lume azi dispărută şi care mai trăieşte doar în amintirile celor aşa de puţini care am mai rămas. Printre aceia se numără câţiva care au avut într-adevăr contribuţii de seamă în cultura română, în învăţământ, în diplomaţie. Alţii sunt mai puţin cunoscuţi sau chiar deloc, dar unele dintre aceste destine împletite în casa din Palade au dus, în felul misterios, imprevizibil şi complicat în care se desfăşoară destinele omeneşti, la momentul acesta în care am reuşit să pun la dispoziţia publicului românesc corespondenţa până acum necunoscută dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, un document de o inestimabilă valoare literară şi umană.

Aşa cum aţi citit şi în prefaţa volumului de corespondenţă, soarta scrisorilor s-a decis într-o dimineaţă senină din toamna anului 1937, când mama mea, Maria Economu, la vremea aceea o tânără profesoară de limbi clasice, a venit în casa din Palade a Adelei Nanu- Ursianu pentru o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea şi soţia sa, Graziella Nanu-Grigorcea, nepoată de frate a Adelei Nanu-Ursianu, care căutau o profesoară particulară pentru fiica lor, Anna Maria Grigorcea. Ei se pregăteau să plece la Londra, unde domnul Grigorcea tocmai fusese numit ambasador, şi aveau nevoie de cineva care să se ocupe de educaţia fiicei lor.

Mama mea era atunci profesoară de limbi clasice la Institutul Pompilian. Tot acolo era profesoară de pian şi Sofia Culianu, fiica lui Neculai (Papa) Culianu şi vară primară cu Adela Nanu-Ursianu. Ea o cunoştea pe mama şi o aprecia mult. Aşa se face că, în momentul  în care a aflat că rudele ei, familia Grigorcea, căutau o profesoară particulară, a recomandat-o călduros pe mama. Întrevederea s-a desfăşurat cum nu se poate mai bine şi mamei i s-a oferit postul de profesoară particulară a fiicei ambasadorului Grigorcea. În acel moment, destinul mamei mele a luat o cu totul altă direcţie, iar viaţa ei şi a familiei Grigorcea aveau să fie legate pentru totdeauna. Familia Grigorcea a plecat în străinătate, întâi în post la Londra, apoi la Roma, iar după război nu s-a mai întors niciodată în România. Mama mea s-a întors în 1942, într-o vizită, dar nu a mai plecat, pentru că tot în această casă din Palade, unde se întruneau adesea membri ai familiilor înrudite Culianu, Nanu şi Zarifopol, mama l-a întâlnit pe tatăl meu, Dinu Zarifopol, pe care poate că publicul românesc îl cunoaşte ca scriitor, autor al unui adevărat roman de sertar, o tetralogie care se numeşte Naufragiul, publicată în anii ′90.

– Am citit această tetralogie, o saga puternic susţinută, emoţionantă şi convingătoare, şi cred că acest roman de sertar, apărut în contratimp prin vitregia sorţii, îşi va impune treptat locul. Chiar zilele acestea am întâlnit, într-un mic studiu despre dragostea în literatura română, o referire la eroii cărţii lui Dinu Zarifopol. Dar să revenim în Palade 23…

– Acolo în casă s-au căsătorit părinţii mei, acolo au locuit, acolo m-am născut eu, apoi sora mea, Ilinca Zarifopol-Johnston, acolo am trăit până când am plecat, pe rând, cu toţii. Sora mea, mama şi cu mine am plecat în America, iar tata s-a mutat pe Strada Dionisie Lupu. Aşa că, acum, în casa din Palade nu mai locuieşte nimeni din familie. Aş vrea să adaug că, pe lângă cei la care vă referiţi în întrebarea dumnevoastră, dar pe care eu, din păcare, nu i-am mai apucat în viaţă, decât cu unele mici excepţii, au fost şi mulţi oameni care au locuit de-a lungul timpului în casa din Palade şi pe care i-am cunoscut bine, personaje extrem de interesante, unele de-a dreptul fascinante, despre care s-ar putea scrie un roman.

 – Poate cândva o să-l scrieţi.

– Nu, nu, intenţiile mele sunt mult mai modeste. Ceea ce aş dori foarte mult este să aştern  cândva pe hârtie cât mai multe dintre amintirile mele despre viaţa noastră în casa din Palade şi despre oamenii pe care i-am cunoscut acolo, pentru că nu vreau să se piardă totul în uitare. Dar pentru un astfel de proiect aş avea nevoie de lungi perioade de linişte, un privilegiu de care nu mă bucur acum.

– Vă doresc să găsiţi acest timp. În prefaţă, aţi izbutit să concentraţi pe o foarte mică suprafaţă de hârtie enorm de multe destine şi referiri la foarte multe momente. Să începem cu trecutul strict, să fixăm, pentru cei care ne citesc, adresa: Strada Palade, astăzi Bulevardul Dacia, o vreme, după 1944 şi până în 1989, Strada Taras Sevcenco. Numărul 23 de atunci a devenit astăzi numărul 119, iar puţin mai sus este o placă comemorativă pe un mic bloc cubist, aflat la numărul 141, unde a locuit Mircea Eliade în tinereţe. Între aceste două adrese există nişte legături: Ioan Petru Culianu, unul din cei mai importanţi elevi ai lui Eliade, a fost în casa dumneavoastră, sigur, mult după ce Eliade părăsise ţara. Aşadar, în epoci diferite, au stat amândoi pe această stradă, în case foarte apropiate.

– Ioan Petru Culianu (Néné, pentru familie şi prieteni), venea în vizită de la Iaşi, împreună cu sora lui mai mare, Tereza (Tess) Culianu-Petrescu, la sora mamei lor, Mărioara Arghir, care locuia în casa din Palade de prin anii 1945-1946, când se mutase la Bucureşti cu soţul ei,  inginer de mine, după ce acesta din urmă se retrăsese la pensie. Mărioara şi Constantin Arghir au trăit în casa din Palade până la sfârşitul vieţii. Tess şi Néné veneau din când în când la Bucureşti, iar vizitele lor erau, atât pentru mine, cât şi pentru sora mea mai mică, Ilinca, un prilej de mare bucurie, căci ţineam foarte mult unii la alţii. Aici este necesară o precizare: suntem rude pe partea familiei Culianu. Străbunicul lor pe linie paternă, Neculai (Papa) Culianu şi străbunica mea, pe linie paternă, Elena Culianu-Zarifopol, erau fraţi.  Dar nu numai mătuşa copiilor Culianu locuia în Palade, ci şi unchiul lor, Henri Culianu, frate cu Serge Culianu, tatăl lor, care a stat şi el în Palade o scurtă vreme, cred că prin anii 1945-46.

(…)

Aceste scrisori s-au transmis din mamă în fiică, iar când doamna Graziella Grigorcea s-a prăpădit, în 1955, la Roma, ele au trecut în mâinile fiicei sale, Anna Maria Grigorcea-Messeri, sub acelaşi legământ, şi anume că aceste scrisori trebuiau să rămână în continuare în familie. Deci nu a fost deloc uşor ca Anna Maria Grigorcea să fie convinsă să ofere aceste scrisori publicului românesc, pentru că era prinsă ca într-un cleşte între promisiunea făcută unui părinte pe patul de moarte şi realizarea faptului că aceste scrisori erau extraordinar de importante pentru cultura română.

– Şi mama dumneavoastră a convins-o. Altfel, scrisorile s-ar fi pierdut pur şi simplu, ar fi aşteptat într-un safe, până când cine ştie ce urmaş, total necunoscător al limbii şi culturii româneşti, poate că le-ar fi distrus, ca să scape de nişte hârtii vechi. 

– Da, de aceea trebuiau nepărat recuperate, până nu era prea târziu.

(…)