„Am fost mai mult decât afectat”: un interviu cu filozoful John Finnis

Un articol de Melanie McDonagh pentru Catholic Herald

John Finnis este un renumit reprezentant al tradiției legii naturale, un filozof al dreptului recunoscut în special pentru clasificarea sa foarte accesibilă a celor șapte „bunuri” de bază ale existenței umane: viața, cunoașterea, performanța, jocul, prietenia, rațiunea practică și religia. Ideea sa este de fapt excelentă: dacă clasifici anumite lucruri după numărul lor, mai ales în funcție de o cifră care este la îndemâna tuturor, le faci să devină mult mai ușor de memorat. De fapt, când ne-am întâlnit, s-a dovedit că cele șapte bunuri puteau fi cu ușurință opt: acesta a adăugat și căsătoria într-o ediție ulterioară. „Dar este prea târziu”, afirmă acesta, „Sunt legat de numărul șapte pentru eternitate.” Să nu uităm totuși că șapte este un număr mistic și popular, poate că lucrurile se întâmplă cu un motiv.

Ne-am întâlnit într-un restaurant din Oxford unde am putut să stăm afară, cu ocazia primei sale ieșiri din izolarea cauzată de pandemie. Acesta avusese de fapt parte de o izolare destul plăcută, având o grădină frumoasă în jurul casei, dar era conștient de faptul că decizia de a suspenda viața normală pentru a împiedica răspândirea virusului a avut consecințe dezastruoase asupra locurilor de muncă și întregii economii. Ceea ce poate face bine oamenilor în vârstă, are în schimb efecte foarte negative asupra tinerilor. „Principiul precauției… am văzut la ce poate duce acesta cu ocazia acestei pandemii – efectele secundare sunt semnificative”, a spus acesta. Propria conștiință a faptului că oameni cu convingeri ferme pot avea viziuni oneste asupra unei probleme, chiar dacă fac parte din tabăra opusă, îl face să fie foarte neîngăduitor cu unii episcopi, și chiar cu papa, care își dau insistent cu părerea cu privire la anumite probleme sociale ca și cum ar exista o perspectivă catolică unitară asupra soluțiilor lor.

Acesta a scris recent „O critică radicală a Învățăturii Sociale a Bisericii Catolice” (A Radical Critique of Catholic Social Teaching), un nou capitol din cartea sa despre Învățătura Socială a Bisericii Catolice (publicată de Cambridge University Press), în care încearcă să submineze credibilitatea întregii instituții construite în jurul acestor învățături. I-am spus că apariția acestui capitol va produce o explozie, însă el a râs: „Nu, nu o va produce, deoarece este o carte care costă aproape 150 de lire… a fost în mare măsură ignorată din cauza costului său.”

Așadar, pentru aceia dintre voi care nu își permit o copie, esența argumentului său este că o mare parte din ceea ce înțelegem noi prin Învățătura Catolică Socială este tendențioasă, iar episcopii ar face mai bine dacă s-ar concentra mai mult pe propovăduirea principiilor morale catolice fundamentale, lăsând aplicarea lor în grija laicilor care cu siguranță știu mai bine despre ce este vorba. John Finnis este mai ales deranjat de conferințele episcopilor pe care le folosesc în scopul predicării interminabile pe diferite probleme, de pildă, despre migrație sau încălzirea globală, probleme legitime ce trebuie însă tratate și dezbătute foarte serios. Mai ales când vine vorba despre încălzirea globală, acesta consideră că „papa își depășește cu mult atribuțiile – problema este de fapt extrem de dificilă iar soluționarea ei trebuie să se bazeze în primul rând pe dovezi empirice.”

O bună parte din îndemnurile folositoare ale episcopilor cu privire la aceste probleme poate fi rezumată, susține acesta, „în doar câteva pagini”. Cantitatea de energie consumată pentru elaborarea unor declarații cu privire la politicile publice recomandate „este mai mult decât o pierdere de vreme; este o alocare complet greșită a energiei.” În viziunea sa, responsabilitatea episcopilor este aceea de a propovădui normele morale deoarece „datoria imperioasă [a credincioșilor] de a fi informați cu privire la și de a respecta în mod real aceste principii este neglijată în mod scandalos de către mulți catolici în viața lor publică.” Acesta face o distincție foarte clară între regulile negative – „Să nu omori”, de pildă – care sunt categorice, neadmițând excepții, și cele pozitive – cum ar fi „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” – care sunt mult mai nuanțate.

În ciuda faptului că poate părea demodat, Finnis este încă foarte vehement când vine vorba de imoralitatea armelor nucleare. „Este o chestiune de adevăr și eroare”, spune acesta: simpla utilizare a armelor nucleare înseamnă că „intenționezi să omori oameni complet inocenți”. Însă pentru el nu este doar o problemă istorică. Politica Statelor Unite ale Americii promite încă represalii nucleare ca răspuns la orice amenințare serioasă de atac nuclear, măsură care este reafirmată în fiecare an. Finnis consideră că orice membru al Congresului care votează pentru o astfel de măsură este „condamnabil din punct de vedere moral.”

În continuare am vorbit despre Tony Abbott, un concetățean australian, care după ce a fost numit Comisar al Comerțului în Marea Britanie, a fost condamnat de opinia publică pentru că ar fi făcut niște afirmații misogine și homofobe. L-am întrebat pe John Finnis dacă e de părere că, pentru un catolic, devine din ce în ce mai problematic să dețină o funcție publică. „Dacă e luată în serios, acuzația de homofobie care este adusă în general”, afirmă acesta, „pare să implice că orice catolic serios ar trebui să fie dat afară din viața publică deoarece modul în care este definită «homofobia» poate să însemne de fapt orice formă de dezaprobare față de un anumit comportament sexual și oricât ai încerca să explici poziția ta, spunând că nu ești dezaprobator față de persoană, ci față de act, orice condamnare a unei acțiuni este aparent homofobă.”

Ce ar trebui atunci să facă catolicii? Să se retragă pur și simplu în viața lor privată? „Vorbim totuși despre viața lor publică, socială, despre pozițiile lor universitare și așa mai departe, care sunt în joc.” „Nu există niciun dubiu că toate acestea pot fi tratate într-o manieră exclusiv profesională de către catolici.” Cu alte cuvinte, poți avea anumite rezerve cu privire la conduita unei persoane și lucra alături de ea fără nicio problemă. „Acest lucru se întâmplă deja de sute de ani”, continuă acesta. „Când – în mod eronat – actele homosexuale reprezentau o infracțiune în această țară (în Franța nu au fost niciodată o infracțiune, ci doar netolerate de moralitatea publică), oamenii știau foarte bine că anumite persoane care făceau parte din viața lor publică erau homosexuale, dar conduita sexuală era pur și simplu o chestiune privată.” Acum, viziunile care nu se conformează cu drepturile homosexualilor reprezintă pur și simplu o crimă de gândire. „Orice suspiciune a unei alte persoane cu privire la posibilitatea ca tu să consideri că ceea ce fac acești oameni este greșit… trebuie imediat dezmințită și infirmată public.”

Finnis a fost lovit din plin de o astfel de ostilitate anul trecut, când studenții de la Drept au semnat o petiție în care cereau ca acesta să nu mai predea la Oxford din cauza opiniilor sale cu privire la moralitatea sexuală.

„A fost o întâmplare foarte stranie deoarece eram demult retras de la Oxford. A fost o serie bizară de acuzații pur și simplu rupte de realitate.” Una dintre cele mai stranii a fost legată de niște citate pe care cei care au semnat petiția i le-au atribuit lui, deși afirmațiile respective despre homosexualitate îi aparțineau de fapt lui Platon, pe care Finnis doar îl citase într-un context foarte specific. Semnatarii nu s-au deranjat să verifice care dintre filozofi a făcut remarcile respective. „Avocații ar trebui să consulte toate dovezile și să arate care este persoana responsabilă pentru fiecare afirmație”, a spus el: însă studenții de la Drept de la Oxford nici măcar nu au încercat să urmeze acest principiu. Întregul episod a fost, își amintește acesta, „foarte neplăcut”.

„Am fost mai mult decât afectat”, a adăugat el. „Însă tinerii din universitate cred că au înțeles mesajul.” Orice formă de neconformare la această problemă poate avea un impact negativ asupra propriei tale cariere. „În ziua de astăzi”, spune acesta, „pentru a fi judecător sau pentru a intra în Barou, trebuie să răspunzi unor astfel de întrebări. Modul în care oamenii obțin funcții, burse, este acum deosebit de birocratizat… trebuie să îți semnalezi virtutea în atât de multe feluri și la orice punct este posibil să fii rugat să dovedești că nu ai în minte aceste opinii inadecvate. Cred că se vor găsi moduri prin care vei fi determinat să îți manifești aceste potențiale opinii inadecvate și vei fi deodată considerat nepotrivit pentru poziția ta.”

John Finnis s-a convertit la catolicism în 1962. Înainte de asta a fost anglican, iar de la vârsta de 14 ani ateu. Ce l-a determinat să devină catolic? „Mi-am dat seama că Dumnezeu există și că el poate interveni în istoria omenirii și că există o Revelație și că acea Revelație a culminat cu viața lui Iisus din Nazaret. Și o mare parte din ceea ce presupune această Revelație devine fundamentul unei comunități de credincioși. Am fost unul dintre cei câțiva oameni de la Universitatea din Adelaide care s-au convertit în același timp. Pentru noi, cea mai interesantă întrebare era existența lui Dumnezeu, posibilitatea Revelației, adevărul Evangheliei.”

„Cred că acum mi-ar fi mult mai dificil să mă convertesc”, spune acesta, „din cauza haosului care există în Biserica Catolică… în trecut puteai să te bazezi pe faptul că orice episcop sau preot avea cam aceleași principii de credință.” Astăzi „a început să semene mai degrabă cu spațiul anglican – un haos generalizat -, dar nu mă refer la spațiul catolic în sine, ci mai degrabă la modul în care acesta se exteriorizează.”

Mulți oameni îl percep pe Finnis ca fiind un catolic conservator, deși acesta nu are absolut nicio obiecție la Conciliul II Vatican. El însuși a petrecut trei săptămâni citind fiecare document al Conciliului în latină și în engleză împreună cu cercetătorul Germain Grisez, și nu are niciun dubiu cu privire la adevărul lor, în special raportat la Sfânta Scriptură.

Aspectul în care consideră că Biserica a luat-o pe un drum total greșit este că a îmbrățișat curentele moderne de interpretare a Bibliei care contestă adevărurile Scripturii. Spre exemplu, mulți cercetători catolici împărtășesc asumpția foarte răspândită conform căreia evangheliștii care au consemnat profeția lui Hristos cu privire la căderea Templului ar fi scris evangheliile lor după ce acest fapt a avut loc în anul 70 după Hristos, în loc să accepte că Hristos a profețit pur și simplu ceea ce urma să se întâmple. Pentru Finnis, un astfel de consimțământ dat de episcopi de a valida asemenea viziuni sceptice radicale nu poate decât să submineze credința oamenilor de rând și să cauzeze „o devastare inimaginabilă în seminariile catolice”. Desigur, când vine vorba de declinul credinței cu privire la anumite principii creștine fundamentale – iadul, spre exemplu, și necesitatea de a te spovedi – „în spatele acestuia se ascunde desconsiderarea învățăturilor Evangheliilor despre cuvântul lui Dumnezeu. Dacă le iei în serios, ajungi să realizezi că miza este enormă. De aceea îmi petrec foarte mult timp scriind despre Evanghelii.”

Care este, l-am întrebat eu, aspectul definitoriu al filozofiei tale? „Acela că există o diferență fundamentală între adevăr și eroare.” Istoria, adaugă acesta, „este doar un proces prin care anumite gânduri sunt transpuse în acțiuni și poți ajunge să înțelegi aceste gânduri dacă încerci suficient de mult. Merită din plin să faci asta.”

Articol original: ‘I was beyond being damaged’: An interview with philosopher John Finnis