Andrei Vieru: „Actul gratuit“ și „actul idiot“

Chestiunea legãturilor cauzale slabe, sau chiar inexistente, mã îndeamnã sã consider cazul extrem — cazul-limitã — pe care-l reprezintã actul gratuit — temã care, la aproape trei mii de ani dupã Baghavad Gita, revine cu obstinație în literatura occidentalã. Sã-i lãsãm deocamdatã deoparte pe Dostoievski și pe Stavroghin și sã ne aplecãm asupra lui Gide și a Pivnițelor Vaticanului.

Iatã ce spune pe aceastã temã Istoria mai mult sau mai puțin oficialã a Literaturii: „Lafcadio îl va arunca pe fereastrã, din trenul de Napoli, pe nefericitul Fleurissoire, în virtutea unui act gratuit — iar aceastã noțiune de act gratuit urma sã cunoascã un surprinzãtor succes în anii ce au urmat armistițiului de la 1918. Frate mai mare al dadaiștilor, Lafcadio exprima perfect starea de spirit a unei generații incapabile sã se recunoascã în valorile tradiționale ale societãții.“

Nu am nicio opinie cu privire la valorile tradiționale ale societãții. Am însã o pãrere despre Lafcadio și despre dadaiști: au confundat actul gratuit cu actul lipsit de sens. Nu mã credeți? Bine, atunci consultați odatã, într-un dicționar de filozofie, expresiile „act gratuit“ și „act idiot“!

Dacã mã gândesc la textele relativ sterpe ale lui Tristan Tzara și la dicteurile automate contrafãcute ale lui Breton, Éluard și Soupault, îmi dau seama cã prefer de departe textele inspirate și gratuite ale lui Urmuz, cele din care s-a inspirat pe furiș, la rândul sãu, Tzara. (Ce mai rãmâne din literatura suprarealistã? — Prestigiul și precursorii ei.)

În trenul de Napoli, Lafcadio îi mai dã lui Fleurissoire o șansã. Înainte de a-l omorî, își spune: „Dacã numãrând pânã la zece zãresc luminile unui sat, atunci Fleurissoire e salvat.“ Lafcadio e grijuliu cu victima pânã la superstiție…

În “Un erou al timpurilor noastre” de Lermontov, „fatalistul“ joacã la ruleta ruseascã. Întâmplarea face cã „sinuciderea“ lui eșueazã. Pentru Lafcadio, care preferã sã experimenteze actul „gratuit“ pe alții, gratuitate, șansã, fatalitate și contingențã sunt unul și același lucru. Evident, Lafcadio voia sã-și demonstreze cã e capabil de acte „libere“; suprarealiștii voiau sã-și demonstreze cã pot scrie dictãri automate. Pentru un eșec nu era nevoie de nimic în plus: actele gratuite nu se comit la comandã. Comunismul și anarhia, expresia ultimã — spun unii — a libertãții colective, nu sunt posibile într-o singurã țarã. Nu vãd de ce ar fi posibil pentru un individ sã comitã un singur act liber sau o singură faptã gratuitã!