Andrei Vieru. Adrian Papahagi despre Shakespeare

Deși cele trei piese sunt comentate aproape act cu act și scenă de scenă, se vede imediat că Papahagi țintește mai sus. Excursia în lumea lui Shakespeare oferită de el nu e un pomelnic de scene, de personaje și de citate, ci o meditație asupra marilor axe de gândire shakespeariene, cele care îi traversează întreaga operă.

Gradul de intimitate cu lumea lui Shakespeare se vede nu doar din aceea că Papahagi a citit tot ce se putea citi în materie de traduceri și exegeze, nu doar din aceea că din puzderia de studii pe subiect a știut, în puține cuvinte, să extragă esențialul, ci și, pe alocuri, din contaminarea discretă a stilului său cu turnuri de factură shakespeariană: “când (…) ochiu-i gol și-urechea țiuie-a pustiu” (cratimele, ce-i drept, le-am adăugat eu! ).

Ambele cărți sunt scrise cu o vervă, cu o naturalețe și cu o vădită plăcere care-ți dau chef să-l recitești pe marele Will. În ochii generației mele, năpăstuită de filmul lui Zeffirelli, lectura studiului lui Papahagi reabilitează pe nedrept (și cinematografic) compromisa capodoperă care este “Romeo și Julieta”.

Papahagi scoate deseori la iveală multiplicitatea de sensuri ale câte unui cuvânt, polisemii ce de regulă se pierd în traduceri, și pe care se întemeiază uneori simetrii ascunse ale construcției, alteori punți secrete între diferitele etaje ale edificiului lumii shakespeariene. Câteodată, la bogăția de sensuri concură o întreagă numerologie, tipică de altfel barocului, nu în ultimul rând barocului muzical. Vrând-nevrând te gândești la Bach sau la Mozart, la care, deși nu mai aparține barocului, procedeele și semnificațiile cu iz numerologic sunt încă prezente în abundență. (Despre Mozart ca verigă de legătură între Shakespeare și Pușkin, cu altă ocazie…)

E o enormă plăcere să-l citești pe Papahagi când scrie despre Shakespeare. Fiindcă el știe nu doar ce se aude și ce se vede pe scenă, ci și ce e de fapt în partitură.