Andrei Vieru: Beethoven – Diabelli variations op.120

GENIU ŞI EŞEC

Geniul se hrăneşte uneori din eşecuri. S-ar spune că lucrările cele mai originale n-ar fi întotdeauna şi cele mai „reuşite“, adică cele mai bine proporţionate, mai omogene, mai bine construite: geniul presupune o anumită lipsă de măsură, în timp ce banala reuşită i se opune.

Ascultaţi ultimele cvartete de Beethoven sau sonata Hammerklavier, cu fuga ei, de o prospeţime şi de un sublim aproape indigest – capodopere deschizând perspective nepătrunse, abrupte, neauzite. Cele 33 de Variaţiuni pe o temă de Diabelli par să fie plămădite din aceeaşi substanţă; ele nu se numără printre ceea ce am numi „succesele“, „reuşitele“ perfecte ale istoriei muzicii, nici chiar printre cele ale lui Beethoven. Mai moderate, închise într-o arhitectură mai echilibrată, lucrările lui timpurii constituie probabil exemple mai bune de reuşită. Ca şi Variaţiunile Goldberg sau Arta fugii, ciclul Variaţiunilor Diabelli  îşi are adepţii lui, dar îi şi lasă pe alţii complet nedumeriţi.

Variaţiunile Diabelli poartă amprenta geniului; geniile însă mai mult te pun pe gânduri decât te amuză: spre deosebire de marile talente, mai mult pun probleme decât rezolvă. Cum, între altele, să tranşezi problema acestei „Fantezii şi Fugi“ (variaţiunile 31 şi 32) care – divagare, rătăcire în afara timpului dincolo de Chopin sau Bach – „face şi totodată nu face parte din linia dreaptă a acestui ciclu“? Cum, graţie câtorva acorduri şovăitoare care vin să întrerupă Fuga, să regăseşti firul demult pierdut al gândului şi, în acelaşi timp, calea spre sfârşit? – Un fel de zbor al Ariettei din Sonata opus 111, o cădere – fără triluri – în beatitudinea unui timp lărgit.

-Andrei Vieru