Andrei Vieru. Credința în progres

În artă ca și în politică, progresul — atât cât este el posibil — se poate întemeia doar pe o viziune profetică (precum viziunea lui J.S. Bach din Clavecinul Bine Temperat, caietul II) și nu pe una mesianică (precum cea din Odă bucuriei  de Beethoven, care aruncă în noroi sublimul primelor trei părți ale Simfoniei a IX-a). Progresul, așadar, se poate realiza pornind de la o speranță și nu de la o iluzie. Progresul se poate întemeia nu pe o utopie, ci pe o realitate — nu neapărat cea a prezentului.

Atunci când mă gândesc la sfera politicii, nu prea cred în progres. Sunt perioade mai bune și mai rele în istoria omenirii, dar ele alternează. Și nu cred că răul maxim e în trecutul nostru, ci în viitor. După experiența nazistă și cea comunistă, în ce progres poți să mai crezi? Unii transpun lipsa lor de credință în progres politic în toate celelalte planuri. Însă în artă, progresul e posibil. Ca să mă refer la un trecut recent, nu cred că Bach, Beethoven, Mahler, Dostoievski sau Soutine au avut vreun egal într-un trecut mai puțin recent. (Acuma sigur că — așa cum spunea unchiul meu Sorel — după un progres nu poate urma decât un regres.)

În ciuda fugilor genialisime în do # minor, în mi bemol minor, în fa minor, în fa # minor în si bemol minor și în si minor din Caietul I al Clavecinului bine temperat, mie mi se pare că, în ansamblu, Caietul II reprezintă, față de primul, un progres. Fuga în do minor îl anunță pe Schumann, iar Preludiul în fa minor pe Brahms. Fuga în re major și preludiul în mi bemol major, pe Beethoven-ul târziu din bagatelele op. 119 și 126 și din Variațiunile Diabelli. Preludiul în la minor îl anunță pe Mozart, preludiul în fa # minor îl anunță pe Chopin, iar cel în sol # minor pe Rahmaninov.

Progres e și în matematică. Când spun asta, nu în ultimul rând mă gândesc la satisfacțiile estetice pe care le poate oferi ea. Acum e-adevărat că există și ceva comun între crezul meu estetic și cel politic.

Nu-mi place nici simplismul, nici complicația inutilă. Îmi plac deopotrivă simplitatea și complexitatea. Complexitatea obținută cu mijloace simple mai exact. Îmi place libertatea atât din punctul de vedere al artistului, cât și al gânditorului politic. Doar că eu, spre deosebire de mulți politicieni din ziua de azi, știu că libertatea se obține prin instituirea unor ziduri despărțitoare (între spațiul public și cel privat, între puterea religioasă și cea vremelnică, între legislativ, executiv și judiciar, etc.) și nu prin dărâmarea lor. De altfel, statutul ontologic al libertății este acela de frontieră, așa cum sugerează reprezentarea spațială clasică a logicii posibilului și a facultativului.