Andrei Vieru: Elogiul vanității

„Omul care, privind în străfundul sufletului, aspiră sincer să afle ceva riscă să descopere despre sine adevăruri nu foarte măgulitoare. Teama de a face asemenea descoperiri conduce, cum era şi de aşteptat, la ideea imposibilităţii cunoaşterii de sine. Această idee ne convine: preferăm să ne odihnim capul în întunericul călduţ al nisipului, decât să ne vedem, la lumina zilei, mutra de struţ. Cunoaşterea de sine riscă să devină o insultă la adresa amorului propriu, deşi ea rămâne, nu mai puţin, o năzuinţă trufaşă. Un ideal ce aşează Adevărul mai presus de Bine şi de bunele intenţii cu care e pavat drumul spre iad. Un ideal ce aşează, de asemenea, Adevărul mai presus de Frumos – adică de simbolul (cum s-a spus) al binelui moral şi, chiar în mai mare măsură, al lumii aparenţelor.“

-Andrei VIERU

Detalii despre această carte, aici!

Versiunea EBook a cărții poate fi comandată de aici!

PROFIL

ANDREI VIERU (n. 1958) a urmat studii de pian la Conservatorul din Bucureşti, ca elev al lui Dan Grigore, şi cursuri de interpretare cu Carlo Zecchi, Lev Naumov şi Philip Herschkowitz. Din 1988 s-a stabilit la Paris. A susţinut concerte şi recitaluri atât în Franţa, cât şi în Germania, Marea Britanie, Belgia, Italia, Spania, Republica Cehă. Socotit de critica muzicală un formidabil interpret al lui Bach, a înregistrat pentru prestigioase case de discuri Variaţiunile Goldberg, Arta Fugii, Clavecinul bine temperat, dar şi Beethoven (Variaţiunile Diabelli) sau Mussorgski (suita Tablouri dintr-o expoziţie). Când nu cântă la pian, Andrei Vieru pictează, face cercetări în domenii ale matematicii precum teoria sistemelor dinamice şi teoria numerelor sau scrie. A publicat eseuri în reviste din Franţa: NRF, Magazine Littéraire, Cahiers de l’Herne, dar şi din România: Idei în dialog, Dilema, Observator cultural. În 2007 debutează la editura Seuil cu volumul Le gai Ecclésiaste, pe care critica franceză îl primeşte elogios, subliniindu-i puritatea limbii şi descendenţa cioraniană. În 2013 publică la editura Grasset volumul Éloge de la vanité, pentru care primeşte în anul următor premiul Casanova (atribuit autorilor europeni care scriu direct în franceză).