Teoretic, oricine e liber să gândească ce vrea la adăpostul propriei cutii craniene, în interiorul căreia niciun regim totalitar n-a avut vreodată acces. Dar câți gândesc liber în capul lor? Nu-i poate împiedica nimeni s-o facă, prin nicio metodă… și totuși, nu puțini gândesc exact așa cum li se cere.
Încurajarea libertății de gândire revine, paradoxal, la a aboli curajul în calitate de categorie morală. Sau, cel puțin, la a o face să devină irelevantă. Căci, în aceste condiții, cu ce ar semăna acest tip de vitejie? Ar fi ca și cum am avea îndrăzneala de a face pe disidenții cu voie de la poliție și cu binecuvântare de la KGB. Trăim o situație paradoxală în care dăm ghes așa-numitului curaj și așa-numitei libertăți de a nu gândi ca ceilalți, golind concomitent însăși noțiunea de curaj de semnificația ei morală sau chiar de întregul ei conținut!
Nu trebuie să gândească liber, departe de canoanele turmei, decât cei care au îndrăzneala s-o facă. Să nu vină nimeni să spună că cei care sunt incitați de societate să gândească „altfel” chiar cugetă altminteri! Nu există libertate de a gândi la adăpost de consecințe (între altele sociale), nu există libertate de gândire în eprubetă, în safe spaces: ar fi o contradicție în termeni. Libertatea de gândire presupune o tensiune între gândirea individului și gândirea colectivității din care face parte.