Andrei Vieru. J.S. Bach: Drumul spre Golgota

Simbolismul religios al Preludiului și al Fugii în si minor din volumul 1 al Clavecinului bine temperat pare legat nemijlocit de Drumul spre Golgota. 

Există o întreagă școală de muzicologie care vede în ambele tomuri ale Clavecinului bine temperat un substrat religios explicit sau cvasi-explicit, indus de asemănarea — uneori până la strictă coincidență — dintre unele motive muzicale pe care le întâlnim acolo și motive muzicale folosite în muzica bisericească din vremea lui Bach. Acestea din urmă erau cel mai adesea cântate pe texte religioase de inspirație evanghelică dacă nu chiar citate direct din Biblie. 

Deși, ca orientare estetică, sunt un anti-contextualist destul de hotărât (de exemplu mă lasă relativ rece ideea că Suitele de Bach sunt suite de dansuri, pe care oricum nu mai știm să le dansăm și nici nu cred că ne-ar interesa prea tare să le reînvățăm nici din surse autorizate nici din izvoare incerte), cred că înțelesurile creștine ale muzicii lui Bach nu pot fi ignorate. 

Să faci abstracție de ele înseamnă să sărăcești nepermis creația lui Bach. Sigur că, chiar și așa, din ea rămâne foarte mult. Rămâne arhitectura. Dar nu trebuie să uităm că muzica, în calitatea ei de arhitectură în timp, este o creație europeană, și anume nu una “iudeo-greacă”, ci una iudeo-creștină. 

“Polifonia, ca și știința, este specifică civilizației noastre occidentale (folosesc termenul de polifonie pentru a desemna nu doar contrapunctul, ci și armonia occidentală). Spre deosebire de știință, nu pare a fi de origine greacă, fiindcă pare să fi apărut între secolele IX și XV dH. Dacă este așa, este probabil cea mai insolită, originală și chiar miraculoasă realizare a civilizației occidentale, poate chiar mai mult decât știința.”, scria Karl Popper.

(Atitudinea mea anti-contextualistă se deduce în acest Preludiu și fugă din refuzul de a cânta sistematic expozițiile de fugă ca un crescendo rezultat din suprapunerea și acumularea de voci. Aici, în interpretarea mea, pare că, la începutul fugii, tema expusă singură e doar un fel de recitativ introductiv și că fuga propriu-zisă ar începe de fapt acolo unde temei i se suprapune contrasubiectul. Procedeul e neobișnuit. Dar, de vreme ce s-au găsit ascultători care înțeleg sensul acestei libertăți pe care mi-o iau față de canoanele interpretative, nu am prea mari regrete… Atitudinea mea anti-contextualistă se mai vede și în accelerarea tempoului fugii pe întreaga ei întindere. Lucrul acesta e considerat de toți profesorașii de muzică ca fiind cât se poate de nerecomandabil. În general, au dreptate. La mine, însă, e voit: tempoul nu e constant, dar accelerarea lui este!  În fine, aș remarca un lucru mai puțin evident: această fugă e ultima piesă din volumul 1 al CBT. Prima piesă este celebrul Preludiu în do major. Acesta din urmă este, în interpretarea mea, o continuă și uniformă decelerare. Asta e și mai neobișnuit! Nu mai țin minte dacă atunci când am înregistrat am fost sau nu conștient de elementul de simetrie arhitecturală care se creează la nivelul întregului ciclu. Cine dorește să-l asculte în întregime o poate face aici: https://youtu.be/LyKJDS5BwVk)