Andrei Vieru: Logica pretextelor și miticismul politic din Regat și Ardeal, în anul centenarului

Prietenului meu Valeriu Stoica

Logica pretextelor este exact aceeași atât în așa-numitele societăți deschise, cât și în așa-numitele societăți închise, adică atât în “democrație”, cât și în dictatură.

Anul trecut la Paris s-a iscat un scandal legat de faptul că femeile dintr-o anumită zonă a orașului nu mai puteau ieși din casă fără să se teamă că vor fi pipăite, scuipate, înjurate, agresate fizic. Primarul, d-na Anne Hidalgo, declara atunci că era de cîteva săptămâni la curent cu “situația” și că aceasta e “în studiu”. Între timp, însă, voci feministe apucaseră să declare că nu putem tolera atitudinile “rasiste” față de bărbații “multiculti” din zonă sub pretextul ocrotirii femeilor. 

Pretext? Interesant cuvînt… De ce nu invers? De ce n-a spus nimeni că nu se va tolera, sub pretextul antirasismului, conduita misogină a bărbaților “multiculti”? Păi nu e clar? DE FRICĂ. De cum auziți cuvîntul pretext, fiți circumspecți. Căci, iată, schema e binecunoscută:

La Congresul al XII-lea al PCR s-a spus “nu vom tolera niciun atac împotriva tovarășului Nicolae Ceaușescu sub pretextul libertății de opinie!” De ce după cuvântarea lui Constantin Pârvulescu n-a declarat nimeni că “nu se va tolera nicio îngrădire a libertății de opinie sub pretextul apărării unității din jurul lui Ceaușescu”? Nu e clar? Tot DE FRICĂ. Vreo asemănare cu situația de acum de la Paris? Noooo, niciuna. Acum e democrație și liberalism.

Așadar, în cartierul Pajol La Chapelle, ce anume e folosit ca pretext și în ce scopuri? E feminismul folosit în scopuri rasiste sau e, dimpotrivă, anti-rasismul instrumentalizat în scopul acceptării unui sexism compatibil cu corectitudinea politică? (Sexism corect politic? Da. Ați citit bine. Măsura tuturor lucrurilor e în cazul de față justiția. Dreptul penal e mult mai indulgent cu sexismul decât cu rasismul, chiar și când acesta din urmă ia forma imaginară a “islamofobiei”.)

Într-un sens, cele două tipuri de instrumentalizări la care mă refer aici sunt opuse, în alt sens, nu. 

Pentru a rezuma: aceste două prescripții-instrumentalizări  nu sunt contradictorii, ci, cum se spune în logică, contrare — adică nu pot fi satisfăcute sau executate în același timp, dar se poate foarte bine să nu fie satisfăcută niciuna.

Iată aici, formulate după tipicul exemplelor de mai sus, cele patru tipuri de “prescripție-pretext” dispuse sub formă de pătrate ale lui Aristotel:

Al doilea exemplu de pătrat arată astfel:

E clar că relațiile logice din pătratele de mai sus coincid cu relațiile logice clasice din pătratul lui Aristotel:

1). Găsim în fiecare dintre ele câte două perechi de prescripții contradictorii, dispuse, fiecare, pe cele două diagonale ale fiecărui pătrat. Două prescripții ale unei astfel de perechi nu pot fi satisfăcute în același timp, dar din punct de vedere logic una (și numai una) va fi în mod necesar satisfăcută.

2) Fiecare dintre cele două prescripții de pe latura de sus a oricăruia dintre pătrate o implică pe cea care se găsește strict dedesubtul ei (acest lucru devine clar dacă ne gândim că, prin definiție, nu se tolerează niciodată, dar că, tot prin definiție, se tolerează uneori).

3) Cele două prescripții plasate pe latura superioară a fiecăruia dintre pătrate sunt incompatibile, dar negațiile lor nu sunt. Le putem deci numi contrarii, așa cum procedăm când descriem relațiile logice din pătratul lui Aristotel.

4) Cele două prescripții plasate pe latura de jos a pătratului sunt compatibile, dar negațiile lor nu sunt. Ca într-un pătrat al lui Aristotel, le putem deci numi  subcontrarii.

Problema arbitrajului ideologic dintre anti-rasism și anti-sexism — între ceea ce se tolerează și ceea ce nu se tolerează — apare, așa cum vom vedea într-o postare ulterioară, în exact același cadru logic ca și chestiunea arbitrajului între înclinațiile totalitare și preferințele pentru anomie.

Să luăm acum exemplul argumentelor și pseudo-argumentelor care s-au folosit în cadrul campaniei premergătoare referendumului privitor la explicitarea art. 48 din Constituția României. Să luăm adică, drept exemplu, pretextele de care s-au folosit formatorii de opinie. Pentru simplitate, vom trata problema binar:

Așadar, în principal, unii au spus că nu vor da apă la moară PSD-ului și lui Dragnea sub pretextul că ar fi nevoie de o explicitare a art. 48. Alții au spus, dimpotrivă, că nu vor renunța la explicitarea definiției căsătoriei sub pretextul că PSD-ul și Dragnea ar putea trage foloase de pe urma acestei clarificări. 

Vom face abstracție aici de faptul că aceste foloase sunt cât se poate de incerte în practică și de ipotetice în teorie. Nu ne vom opri nici la considerații asupra contextului (în care guvernul pesedist al României a votat cu consecvență la Bruxelles întreaga agendă LGBT). Chiar dacă teza foloaselor pe care Dragnea și PSD-ul le-ar fi tras de pe urma validării referndumului e probabil falsă, o vom trata aici ca adevărată cu titlu de ipoteză.

Să trecem deci la compararea directă a celor două prescripții-pretext: 

1. Nu vom da apă la moară PSD-ului și lui Dragnea sub pretextul că ar fi nevoie de o explicitare a art. 48. 
2. Nu vom renunța la explicitarea definiției căsătoriei sub pretextul că am aduce astfel apă la moara PSD-ul și a lui Dragnea. 

În măsura în care am acceptat (repet, fie și cu titlu de ipoteză) că ambele prescripții-pretexte au logica lor, eu nu le-aș compara sub aspectul validității, ci prin prisma altui criteriu — și aici recunosc că părăsesc terenul logicii pentru a intra pe acela al politicii propriu-zise (cu grija, totuși, să nu cad în sofisme care ar contraveni principiilor logicii). 

Opoziția sau contradicția fundamentală din sfera politicii nu e alta decât cea din sfera individuală: orice om și orice dihanie politică (instituție, ideologie, stat, gloată, etc.) încearcă, așa cum se pricepe, să-și împace interesele pe termen scurt cu cele pe termen lung. Unii fac abstracție de intereselor pe termen scurt; alții, de cele pe termen lung. Alții arbitrează, după caz, în favoarea unora sau a altora. Alții încearcă — dacă și atunci când se poate — să le aducă la un numitor comun.

Cert e că problema foloaselor (reale sau imaginare) pe care le poate trage Dragnea sau PSD dintr-un referendum — ca de altfel din orice altă manevră politică — e o problemă pe termen scurt. La fel de cert e că definiția căsătoriei și explicitarea ei reprezintă un interes al societății pe termen lung. Formatorii noștri de opinie au trimis interesul pe termen lung la plimbare și s-au focalizat exclusiv pe un interes absolut pasager.

Asta numesc eu miticism politic: sacrificarea intereselor politice pe termen lung în numele unor interese (ipotetice, o reamintesc) pe termen scurt. Dar intelectualul român, cu rarisime excepții, n-a procedat niciodată altfel. Iar politica românească n-a fost niciodată altfel decât după chipul și asemănarea lui. Vrabia din mână, cioara de pe gard sau invers?

Chiar asta este de altfel și problema eficienței politice a referendumurilor organizate în țări (presupuse) democratice, în care culoarea politică a guvernelor e decisă prin votul cetățenilor. Cetățeanul e mereu pus în fața dilemei: “răspund la întrebarea de pe buletinul de vot sau îi dau peste nas cârmuitorului care a pus-o?” 

Proverbul chinez spune că, atunci când degetul arată înspre lună, idiotul se uită la deget. Nu-mi face prea mare plăcere nici să citez proverbe, nici să vorbesc despre idioți, chiar dacă în zicala pomenită luna simbolizează interesul pe termen lung, iar degetul îl simbolizează pe cel pe termen scurt. Prefer să mă limitez la a spune că obiceiul de a da peste nas cârmuitorului când acesta organizează un referendum este un reflex politic infantil, tocmai fiindcă mizează aproape întotdeauna pe interesul imediat. Se consideră îndeobște că îi cad pradă, de pildă, francezii. Elvețienii, însă, nu-i cad victimă. Poate nu e întâmplător faptul că Elveția a rămas una dintre puținele entități politice care încă mai funcționează azi ca democrație și nu ca simulacru.