Andreï Vieru: Vreme trece, vreme vine

Simfonia asta – a V-a de Anatol Vieru, pe versuri de Eminescu – a fost scrisă în toamna lui 1984, când a fost asasinat în închisoare prietenul nostru Gheorghe Ursu, și în iarna lui 1984 spre 1985. Temperatura de afară a fost aproape mereu de -20°C; la noi în casă se apropia de 12°C. Cum o fi fost să scrii o simfonie când știai că la unii prieteni acasă erau doar 5 grade și că alți prieteni mureau prin închisori? Simfonia această rămâne o mărturie a acelor vremuri – a celei mai sinistre perioade Ceaușescu -, așa cum – spun rușii – simfonia a 10-a de Șostakovici stă mărturie epocii lui Stalin.

La Ateneu se cânta cu mănuși, căciulă și fular. La început de martie 1985, Dan Grigore dăduse o serie de șase recitale Chopin cu radiatorul lângă pian. Nu erau mai mult de 10 grade în sală. Unii își mai aduc aminte: au fost într-adevăr memorabile! 

În Conservator — actuala Universitate de muzică — era cam la fel de frig. La cursuri îți clănțăneau dinții. Calorifele erau reci. În timpul vacanței de iarnă, însă – ce să vezi? -se pornea căldura. În Conservatorul pustiu, caloriferele mergeau. Te întrebai de ce… Simplu: în timpul cursurilor și al sesiunii era lume; studenți, profesori care, prin prezența, prin căldura corpului lor, încălzeau un pic clădirea. Fără ei, însă, clădirile s-ar fi deteriorat. Așa arăta pe vremea aia “grija față de om” și grija față de sistemul de țevi. Țevile să nu cumva să plesnească de ger, dar oamenii, de ce nu?