Angoasele lui E. M. Cioran

Un articol de Roger Kimball pentru The New Criterion

„Ce chin să fii obișnuit, un om printre oameni!”

—E. M. Cioran

Există anumite figuri culturale care reușesc să facă din întunecimea metafizică a ființei lor piesa centrală și inspirația operei lor. Deși sunt atei convinși, ei recurg adesea la o terminologie cvasireligioasă pentru a-și exprima obsesia față de vremelnicia și absurditatea vieții, față de capacitatea omului de a face rău, de cruzimea și de omniprezenta suferință din această lume imperfectă și efemeră. Valorificând apetitul sufletesc al omenirii pentru autodramatizare și autocompătimire, ei vorbesc pe larg despre lipsa de sens și despre inutilitatea tuturor eforturilor și instituțiilor omenești, elaborând o viziune seducătoare asupra damnării. Ramurile mai întunecate ale romantismului – cum ar fi cele din opera lui Novalis – reprezintă o dovadă solidă a acestei tendințe; pesimismul filosofic al lui Schopenhauer reprezintă o altă dovadă. În timpurile moderne, cei mai mulți adepți ai genului și-au injectat, de asemenea, o mare doză de sarcasm în discursul lor, transformând disperarea romantică într-o specie de autoironie hiperconștientă, chiar și atunci când își exprimă iubirea față de neant; idealismul greșit înțeles dă loc unui cinism fragil, nihilist. În acest context, este firesc ca titlul capodoperei lui Oswald Spengler, Der Untergang des Abendlandes („Declinul Occidentului”), să apară ca un strigăt disperat al acestor fervenți partizani ai dezamăgirii.

Eseistul și aforistul român Emil M. Cioran este un reprezentant contemporan mai puțin cunoscut, dar perfect tipic, al acestei tradiții a inutilității metafizice. Fiul unui preot ortodox, Cioran s-a născut într-un sat din Carpați. A studiat filosofia la Universitatea din București, câștigând o bursă de la Institutul Francez de acolo în 1937. Acest lucru l-a dus la Paris, unde a trăit și a lucrat de atunci. A început să scrie în franceză abia în 1947, aparent depunând eforturi mari pentru a stăpâni limba. „Ar fi un coșmar”, mărturisește el cu o subestimare caracteristică, „să fac o relatare detaliată a relației mele cu această limbă împrumutată”. A publicat prima sa carte, Précis de décomposition („Tratat de descompunere”), în 1949 și de atunci a publicat mai multe volume de eseuri și aforisme.

Deși nu este un nume foarte cunoscut, Cioran a atras o mulțime de admiratori atât în Europa, cât și în Statele Unite. În această țară, popularitatea sa a fost declanșată în mare parte de eforturile timpurii ale lui Susan Sontag, impresar de neegalat al noii generații. În 1968, ea a contribuit cu un eseu introductiv la Ispita de a exista, prima carte a lui Cioran tradusă în limba engleză. Descriindu-l ca fiind „una dintre cele mai rafinate minți ale puterii creatoare de astăzi”, domnișoara Sontag îl prezintă drept „cea mai distinsă figură” care scrie acum în tradiția antisistemică precedată de „Kierkegaard, Nietzsche și Wittgenstein” – o tradiție, spune ea, pentru care „gândirea” (ghilimelele sunt ale ei) „este redefinită ca lipsită de valoare dacă nu este un act extrem”.

Oricum, părerea domnișoarei Sontag despre importanța lui Cioran a devenit una banală în rândul cititorilor care apreciază filozofia lui iconoclastă, în mod deliberat provocatoare. Titlurile primelor două eseuri din Ispita de a exista („A gândi împotriva-ți” și „Despre o civilizație vlăguită”) reproduc starea de spirit și perspectiva generală nu numai a acestui volum, ci și a întregii opere a lui Cioran. Aici, precum în toată opera sa, ceea ce oferă Cioran nu sunt argumente motivate sau reflecții susținute, ci o serie de introspecții elaborate despre dezastrul civilizației occidentale, soarta intelectualului în societatea contemporană, sfârșitul romanului, virtuțile tiraniei, viitorul utopiei și despre alte subiecte relevante. Totuși, în spatele acestor aparente teme, se află singura lui preocupare, o preocupare pe care domnișoara Sontag o rezumă admirabil. „Subiectul principal din opera lui Cioran: a fi o minte, o conștiință «acordată» la cel mai înalt ton al rafinamentului.” „În scrierile lui Cioran”, adaugă ea, „mintea este un voyeur. Dar nu al lumii, ci al sinelui.” Cu aceste ultime precizări ne apropiem de miezul gândirii lui Cioran.

Apariția recentă a unei traduceri în engleză a Histoire et utopie – o mini-colecție de șase eseuri care meditează asupra virtuților și vulnerabilităților impulsului utopic, asupra imperfecțiunilor democrației și primatului urii și al răutății în inventarul emoțiilor umane – ne oferă o ocazie potrivită pentru a reevalua opera lui Cioran. Este el eroul intelectual mereu în gardă pe care îl prezintă domnișoara Sontag, o minte singuratică, o „putere reală”, care înregistrează cu curaj adevăruri importante, prea greu de suportat pentru a fi recunoscute de majoritatea gânditorilor? Sau este mai mult un impostor intelectual, un estet metafizic care își cercetează agoniile auto-provocate nu de dragul vreunui presupus adevăr, ci doar pentru a-și oferi sieși spectacole ale necredinței, tot mai rafinate? Aproape tot ce a scris Cioran indică spre cea din urmă concluzie.

Farmecul lui Cioran nu se fundamentează doar pe substanța poziției sale; la fel de important – dacă nu mai mult – este stilul său, tensiunea sa epigramatică. Lupta lui cu limba franceză a dus la un stil care îmbină o rigiditate colosală cu o pasiune care se învecinează, uneori, cu isteria. Stilul lui este, în esență, unul adolescentin: îndrăzneț, reflexiv, histrionic, și totuși plin de energie. Folosirea repetată a pronumelui „noi” – unul dintre cele mai evidente împrumuturi retorice de la Nietzsche – conferă autoritate scrierilor sale; și dacă cineva face abstracție de context și uită de lucruri neimportante cum ar fi semnificația, Cioran poate fi un autor demn de citat. Dar el preferă în mod clar efectul stilului său în detrimentul coerenței argumentelor. Nu trebuie să citiți mult din opera sa pentru a înțelege entuziasmul lui Susan Sontag: în Cioran a găsit un spirit cu care s-ar putea înrudi, o inspirație, un scriitor care a păstrat, în scrierile lui, caracteristicile unei serioase anchete intelectuale, acordând în același timp importanță gesturilor retorice și extravaganțelor verbale. Nici cititorilor englezi nu li se refuză o mare parte din spectacol. Cioran a fost extrem de bine reprodus de traducătorul său principal în limba engleză, poetul Richard Howard, care are un talent remarcabil în a alege cuvintele potrivite pentru a reda în mod conștient „genial” proza muncită a lui Cioran.

În mod evident, este teribil de important pentru Cioran să se prezinte ca o figură romantică manqué (n. trad. nerealizată, ratată), un fel de Rimbaud cu o diplomă în filosofie, care se bucură de mai multă putere. El se vede în mod obișnuit „rătăcind în jurul Absolutului” și ne informează că „singurele minți care ne seduc sunt acele minți care s-au distrus încercând să dea un sens vieții lor”. Îi place să se vadă pe sine ca pe un estet cu înclinație intelectuală, care a avut curajul și luciditatea de a vedea dincolo de orice, mai ales dincolo de idealurile sale anterioare. De exemplu, poezia i se pare, acum, „un spectacol al monotoniei și al nulității, al misterelor și paradei fetide”. Totuși, este esențial să înțelegem că a fost cândva un mare iubitor de poezie: „Am iubit-o cu prețul sănătății mele, dar am anticipat că voi renunța la acest cult al ființei mele”. Puterea lui de înțelegere și tenacitatea sa extraordinară, pe care trebuie să le apreciem, împreună cu sensibilitatea lui estetică pasională, îi permit să ocupe acest loc singuratic deasupra celor ce slăvesc poezia.

Mijlocul retoric preferat al lui Cioran – tehnica lui de captare a atenției – este dezarmant de simplă: ia înțelepciunea convențională despre politică, cultură sau etică și o desființează. În sfânta tradiție a épater la bourgeoisie (n. trad. pentru a scandaliza clasa mijlocie), el își propune să șocheze, să tulbure, să provoace. Nu că ar exista ceva deosebit de nou în afirmațiile minuțioase ale lui Cioran; în cea mai mare parte, par a fi niște afirmații clișeice de angoasă și venin existențialist. Este adevărat că la o primă citire, opera lui poate părea scandaloasă. Este cel puțin ciudat să ni se spună că filozofia este „privilegiul oamenilor superficiali din punct de vedere biologic”, sau că „ne petrecem cele dintâi nopți nedormite gândindu-ne cum să ne manipulăm mental dușmanii, cum să le sfâșiem măruntaiele, cum să le stoarcem venele” sau să aflăm că la vârsta de douăzeci de ani Cioran considera că „a deveni dușman al rasei umane reprezintă cea mai înaltă demnitate la care cineva ar putea aspira”.

De altfel, cititorii nu pot să nu observe cinismul cu care Cioran își amintește de România sa natală, afirmând că „(României) îi datorez nu numai cele mai cumplite, cele mai evidente eșecuri ale mele, ci și acest talent de a-mi ascunde lașitatea și de a aduna remușcări”. Își rezumă sentimentele față de Paris spunând că „acest oraș, pe care, de altfel, nu l-aș schimba cu altul din lume, este sursa nenorocirilor mele tocmai din acest motiv … Regret adesea că războaiele l-au cruțat, că nu a pierit ca atâtea alte orașe. Dacă ar fi fost distrus, m-ar fi scăpat de fericirea de a trăi aici … Nu voi ierta niciodată Parisul pentru că m-a legat de un spațiu, că m-a făcut să fiu de undeva.”

După două sau trei eseuri, astfel de prezentări pierd orice element de noutate pe care îl puteau avea inițial; și după ce a citit câteva cărți, cititorul își dă seama că poziția lui Cioran de instigator intelectual nu reprezintă altceva decât o mască pentru o serie de clișee repetitive. Astfel, el se străduiește să înfățișeze visele și nebunia ca bastioane ale libertății și geniului. În „A gândi împotrivă-ți”, el spune că „suntem cu toții genii când visăm: măcelarul și poetul sunt egali la acest nivel … Numai nebunul se bucură de privilegiul de a trece lin de la o existență nocturnă la una diurnă.” Și ceva mai încolo: „Nebunul din noi ne obligă la aventură; odată ce nebunia ne părăsește, suntem pierduți…Nu putem fi normali și vii în același timp. ”

Cerșetorii, de asemenea, reprezintă subiecte ale admirației lui Cioran, pentru că, în opinia sa, gândurile cerșetorului se „soluționează” în ființa sa și ființa sa în gândul său. Cerșetorul nu are nimic, este el însuși, rezistă: „a trăi pe picior cu eternitatea înseamnă a trăi de pe o zi pe alta, de la mână până la gură”. Este vechea imagine a săracului prost care se dovedește a fi mai înțelept decât filistinul educat. Cioran tratează subiectul pe larg. Într-un eseu intitulat Dincolo de roman, el ne îndeamnă să renunțăm la genurile literare, deoarece conceptul este mult prea teoretic și banal și ne îndepărtează de ceea ce contează cu adevărat.

Ce interes ar putea prezenta o simplă viață? Ce interes prezintă cărțile inspirate din alte cărți sau mințile dependente de alte minți? Numai analfabetii mi-au dat acel fior al ființei care indică prezența adevărului. Ciobanii din Carpați m-au impresionat mai mult decât profesorii din Germania sau decât spuma intelectuală a Parisului. Am văzut cerșetori spanioli și aș vrea să devin hagiograful lor. Nu aveau nevoie să-și inventeze o viață: ei existau, ceea ce nu se întâmplă în civilizație.

Dar ce se întâmplă în civilizație? Cioran nu răspunde niciodată la această întrebare. După cum sugerează utilizarea cvasi-metafizică, dar nicăieri definită, a termenului „existență”, Cioran nu este împotriva folosirii cuvintelor în primul rând ca „broderie” emoțională. Dar cum rămâne cu „adevărul” pe care se spune că îl dețin acești țărani spanioli analfabeți? Într-un alt eseu, el își rezumă cu dispreț sentimentele cu o singură frază: „Adevărul? Un capriciu adolescentin sau un simptom al senilității. ”

În mod clar, gândirea lui Cioran se bazează în mare parte pe o opoziție romantică între instinct și intelect, pe o preferință pentru instinct în detrimentul intelectului. „Orice emană din zonele inferioare ale naturii noastre”, scrie el, „este investit cu forță, orice vine de jos stimulează: producem și evoluăm invariabil din gelozie și lăcomie mai degrabă decât din nobilime și indiferență”. De aici și tendința sa de a privi rațiunea ca pe o „rugină a vitalității noastre” și afirmația sa că „ne naștem pentru a exista, nu pentru a cunoaște; a fi, nu a ne afirma. Cunoașterea, după ce ne-a iritat și stimulat pofta de putere, ne va conduce inexorabil spre propria noastră distrugere … acum cunoașterea este cea care strică economia unei ființe umane. ” Nu sunt furnizate argumente pentru aceste aprecieri, probabil pentru că, așa cum remarcă el în altă parte, este convins că „dinastia inteligibilității” se apropie de sfârșit. La ce folosesc motivele și argumentele într-un tărâm al haosului și al neinteligibilității?

Dar, deși Cioran duce o adevărată „campanie” împotriva hegemoniei intelectului, el nu este în niciun caz un adept al cultului trupului sau al vieții fizice a omului. Aplecarea sa către instinct nu-l face imun față de expresiile vituperative de dispreț față de corp. „În ce grăsime, ce ciumă și-a luat duhul! Acest corp, ale cărui pori elimină suficientă duhoare pentru a infecta spațiul, nu este mai mult decât o masă de mizerie prin care circulă un sânge de plebeu, nu este mai mult decât o tumoare care desfigurează geometria globului. Dezgust supranatural! Nimeni nu se apropie fără să-mi dezvăluie, în ciuda strădaniei sale, stadiul putrefacției sale, destinul livid care îl așteaptă. ”

Nu se poate spune că Cioran a progresat sau s-a maturizat în mod evident odată cu vârsta. Una dintre cele mai recente cărți ale sale care a fost tradusă în limba engleză, The Trouble With Being Born (1976), o colecție de aforisme publicată în franceză în 1973, pare o colecție de gânduri întortocheate și incoerente scoase din jurnalul unui adolescent citit, dar profund tulburat – fie asta, fie o serie de fragmente response din parodia lui Woody Allen a lui Kafka. Iată câteva citate mai mult sau mai puțin alese la întâmplare:

Trei dimineața. Conștientizez această secundă, apoi următoarea, apoi următoarea: întocmesc bilanțul fiecărui minut. Și de ce toate acestea? Pentru că m-am născut. Este un tip special de insomnie acela care produce «rechizitoriul»  infracțiunii de a te fi născut. Nevoia fizică de dezonoare. Cum mi-ar fi plăcut să fiu fiul călăului! Dacă dezgustul pentru lume e acela care aduce sfințenia, nu reușesc să văd cum aș putea să-mi evit canonizarea. O carte este o sinucidere amânată. Dreptul de a scăpa de toți cei care ne deranjează ar trebui să ocupe primul loc în constituția statului ideal. Uneori mi-aș dori să fiu canibal – dar nu pentru plăcerea de a mânca pe cineva, ci mai mult pentru plăcerea de a voma pe cineva.

Este ușor să vedem de ce Susan Sontag îl descrie pe acest om ca fiind „una dintre cele mai rafinate minți ale lumii intelectuale de astăzi”.

Atitudinea lui Cioran – ca să nu îi spun teatrul jucat de Cioran – față de violență și dezastru reprezintă, de fapt, o întruchipare a eforturilor sale de autodramatizare. Adesea, face o pauză pentru a-și vărsa veninul chiar asupra sa. „M-am urât în toate formele urilor mele, mi-am imaginat minunea anihilării mele, mi-am pulverizat orele, mi-am testat cangrena intelectului.” Dar el își direcționează cea mai mare parte a energiei către alții. În Odiseea ranchiunii ni se spune că, în mod natural, omul este plin de resentimente ucigașe. Ura este prezentată ca principiul călăuzitor al omenirii, și totuși majoritatea oamenilor, în special în Occidentul civilizat, „nu sunt egali cu ura lor”. Numai acest lucru îi împiedică să se distrugă reciproc deodată. „Nevoia de a ucide, înscrisă în fiecare celulă”, a fost împiedicată de civilizație, iar acest lucru a viciat vigoarea primitivă a omului și a dus la declinul omenirii. În viziunea lui Cioran, „devenim buni numai prin distrugerea a tot ce e mai bun din natura noastră” și, în mod similar, „imaginația noastră funcționează numai în speranța nenorocirii altora”. „Noi”? „Al nostru”? Cât de ușor poate gramatica să insinueze complicitatea!

În eseuri precum Rusia și Virusul Libertății și La școala tiranilor (ambele, precum și Odiseea ranchiunii, apar în Istorie și Utopie), Cioran extinde tema violenței și a urii dintre indivizi la nivel social și politic. Liberalismul democratic nu apare ca o realizare socială și politică incontestabilă, ci mai degrabă ca o deschidere a lumii către slăbiciune și degradare. „Libertățile prosperă doar într-un corp politic bolnav: toleranța și neputința sunt sinonime.” Deoarece consideră că „pasiunea de a-i reduce pe alții la statutul de obiecte” este cheia înțelegerii politicii, Cioran le poartă un profund respect tiranilor politici. Reflectând asupra tradiției rusești de pe vremea țarilor de-a lungul lui Lenin și Stalin, de exemplu, el ne spune că aceștia „au fost, la fel ca acești tirani recenți care i-au înlocuit, mai aproape de o vitalitate geologică decât de anemia specifică ființei umane; au fost despoți care perpetuează în vremea noastră seva primordială, dezastrul și distrugerea, triumfând asupra omenirii prin rezervele lor inepuizabile de haos.”

Deși ne asigură că „nu suportă tiranii”, Cioran afirmă, de asemenea, că „nutrește o slăbiciune pentru tirani” – pentru că el crede că „o lume fără tirani ar fi la fel de plictisitoare precum o grădină zoologică fără hiene”. Într-adevăr, el pare să creadă că ne-am comporta cu toții ca tirani dacă am avea curajul, luciditatea și forța necesare. Prin urmare, ni se spune că tiranii „ne dezvăluie pe noi înșine, ne întrupează și ne ilustrează secretele”. Cioran vede duritatea și violența scrisului său ca pe o manifestare alternativă a violenței fizice pe care a fost incapabil să o comită:

Fiind incapabil să mă fac demn de ei [de tirani] prin acțiune, am sperat să o fac prin cuvinte, prin practica sofismului și a enormității: să fii la fel de odios cu mijloacele minții precum cu cele ale puterii, să devastezi prin limbaj, să arunci în aer cuvântul și cu el lumea, să explodezi din focul lor și, în cele din urmă, să te prăbușești sub resturile lor!

Mai mult, el vede un mare tiran în viitorul lumii, unul care va constitui națiunile pământului într-o singură entitate. „Turma umană împrăștiată va fi unită sub tutela unui cioban fără milă, un fel de monstru planetar în fața căruia națiunile se vor supune bucuroși, ca la o alarmă, ” Totuși, cumva, neliniștea pe care o simți citind astfel de profeții se amplifică prin asocierea lui Hitler cu „proiectul brut al viitorului nostru” sau cu vestitorul acestui „monstru planetar” imaginat de Cioran.

Având în vedere pasiunea sa pentru exil, înstrăinare și catastrofă istorică, s-ar fi putut prezice că, mai devreme sau mai târziu, Cioran va dori să scrie despre iudaism și evrei. Printre altele, „Un popor de solitari”, eseul său despre evrei din Ispita de a exista, este un exemplu perfect al ostilității sale simpliste față de religie.

Pentru ei, eternitatea este un pretext pentru convulsii, un spasm: vărsături de imprecații și imnuri s-au perindat în fața ochilor unui Dumnezeu avid de isterii. Aceasta a fost o religie în care relația omului cu Creatorul său s-a epuizat într-un război de epitete, într-o tensiune care îl împiedică să mediteze, să observe și să remedieze conflictele, o religie bazată pe adjective și pe efecte ale limbajului, în care stilul constituie singura graniță dintre cer și pământ.

Am putea considera totuși că are o părere mult mai bună despre creștinism. Însă Cioran declară că „noi căscăm peste Cruce…Încercarea de a salva creștinismul, de a-i prelungi cariera, nu ne vine în minte; ocazional, o astfel de idee ne trezește…indiferenţă.” (Pauzele sunt ale lui Cioran.)

Dar, desigur, interesul său principal pentru iudaism nu se găsește în dimensiunea sa religioasă, ci în stereotipul evreului-victimă și țap ispășitor. Aici, precum și în alte eseuri ale sale în care invocă acest „capital biologic”, Cioran trădează o specie de gândire rasială care echivalează cu rasismul. Pentru el, evreii reprezintă o categorie ontologică distinctă, fundamental diferită de categoria ființelor umane „obișnuite”: „Să lăsăm pe altcineva să le aducă insulta de a face afirmații „semnificative” despre ei! Nu mă pot forța să fac acest lucru: a le aplica standardele noastre înseamnă a-i dezbrăca de privilegiile lor, a-i transforma în simpli muritori, într-o varietate obișnuită de tip uman”. Pretinsa admirație devine o mantie pentru o extraordinară infatuare. Evreii au suferit barbarii nenumărate din mâinile naziștilor? Ei bine, Cioran respinge cu grație această dezbatere, sfătuindu-ne „să lăsăm deoparte regretele sau delirul … Instinctul de autoconservare stârnește indivizii și colectivitățile deopotrivă”. Poate că această ultimă observație a condus-o chiar pe domnișoara Sontag să recunoască faptul că în discursul lui Cioran despre evrei „se manifestă o surprinzătoare insensibilitate morală față de evenimentele contemporane cu el”.

Domnișoara Sontag descrie politica lui Cioran ca fiind „conservatoare”. Dar chiar și cea mai scurtă privire asupra comentariilor sale politice arată că aceasta este o descriere complet greșită. Cioran nu nutrește mai multă dorință de a conserva sau păstra aranjamentele sociale și politice tradiționale decât – ei bine, decât tiranii pe care îi elogiază cu atâta ardoare. Nu este ușor de stabilit care sunt politicile lui Cioran. „Tradiție”, „moștenire”, „democrație”, „liberalism”: aceștia sunt termenii utilizați excesiv de Cioran. Dar el este un cunoscător al inconsecvenței, capabil să critice marxismul pentru „păcatul optimismului”, în timp ce în altă parte descrie comunismul ca fiind „singura realitate la care s-ar putea încă subscrie, dacă se păstrează chiar și o filă de iluzie cu privire la viitor”. El declară că „viața fără utopie e sufocantă”, iar în altă parte precizează că „nu vom lăuda niciodată suficient utopiile pentru meritul de a fi denunțat crimele proprietății, oroarea pe care proprietatea o reprezintă sau calamitățile pe care le provoacă. Mare sau mic, proprietarul este corupt, murdărit, prin însăși esența sa… A deține chiar și o mătură, a considera orice lucru ca proprietate a noastră înseamnă a participa la infamia generală”.

Dacă există o inconsecvență aproape violentă a argumentelor în opera lui Cioran, există totuși și o consistență aproape rigidă a atitudinii sale. Pozițiile și opiniile lui Cioran se schimbă de la o pagină la alta, contradicțiile abundă, dar, de-a lungul întregii sale opere, el își menține poziția de anarhist filozofic extremist: „Fără alte menajamente: rebeliunea mea este o credință la care subscriu fără să cred în ea”, scrie el, considerând că „din moment ce Absolutul corespunde unui sens pe care noi nu putem să ni-l cultivăm, e necesar să ne predăm în fața tuturor rebeliunilor: ele vor sfârși prin a se întoarce împotriva lor, împotriva noastră…”. Acesta este sfatul lui Cioran.

În opera unui scriitor la fel de dezorganizat și (se presupune) în mod deliberat inconsecvent ca Cioran, poate părea inutil să cauți implicațiile poziției sale. Dar în spatele multor lucrări ale sale se află glorificarea esențial romantică a libertății absolute – confuzia dintre spontaneitatea nedeterminată și libertatea autentică, care capătă sens doar atunci când este limitată și determinată de alegeri bine definite. De-a lungul operei lui Cioran se întâlnește ideea că orice gând sau acțiune clară este o violare a libertății în fața căreia ar trebui să rezistăm, în mod ideal. „Sfera conștiinței se micșorează prin acțiune”, scrie el în eseul principal din Ispita de a exista:

Nicio persoană care acționează nu poate accede la universalitate, căci a acționa înseamnă a te agăța de proprietățile ființei în detrimentul ființei însăși, de o formă de realitate în detrimentul realității…Dacă vrem să ne recâștigăm libertatea, trebuie să îndepărtăm povara senzațiilor, fără a reacționa la lume prin intermediul simțurilor noastre, să rupem legăturile noastre…Singura minte liberă este cea care, ruptă fiind de orice legătură cu o ființă sau cu un obiect, își umple propriul vid.

În altă parte, el vorbește despre „caracterul iluzoriu, nulitatea oricărei acțiuni” și concluzionează că „libertatea se poate manifesta numai în absența credințelor, în absența axiomelor și numai acolo unde legile nu se bucură de mai multă autoritate decât o simplă ipoteză”. Cu alte cuvinte, potrivit lui Cioran, libertatea se poate manifesta numai acolo unde ea este imposibilă. Pentru el, libertatea este corolarul evaziv al „Ființei” sau „Absolutului”, termeni a căror goliciune de sens nu este remediată doar prin scrierea lor cu majuscule.

În esență, tema principală a lui Cioran, tema la care se întoarce din nou și din nou, tema care l-a făcut cel mai îndrăgit în ochii intelectualilor de stânga precum domnișoara Sontag și care le-a permis să treacă cu vederea politica sa (de altfel inacceptabilă), este ura față de Occident, instituții, moștenire și patrimoniu. Descriind Occidentul ca „o putreziciune cu miros dulce, un cadavru parfumat”, Cioran afirmă că, după ce și-a vărsat brutalitatea, Occidentul și-a pierdut puterea. „Odată supuse, ele [națiunile din Occident] au devenit obiecte, deposedate pentru totdeauna de acea luminescență, acea megalomanie admirabilă care până atunci le protejase de ireparabil.” Din nou și din nou el proclamă sfârșitul culturii occidentale. Chiar și acum Occidentul „se pregătește pentru sfârșitul său”, ne spune el; „Să ne gândim la haos. Deja, majoritatea dintre noi suntem resemnați. ”

În mod previzibil, societatea burgheză, fiind o enclavă a gândirii democratice liberale, este ținta unor critici speciale. În „Scrisoare către un prieten îndepărtat”, eseul de deschidere din Istorie și utopie, Cioran se extinde asupra „lacunelor societății burgheze”, asigurându-și „prietenul îndepărtat” că o astfel de societate „nu îi displace în mod absolut, dar doza de nepăsare pe care o necesită pentru a fi suportată este prea apropiată de rezervele lui de cinism”. Vorbind pe larg despre „blestemul” care a căzut asupra Occidentului liberal, el se întreabă de ce Occidentul „produce numai acești oameni de afaceri, acești negustori, acești escroci cu priviri goale și zâmbetele atrofiate, pentru a fi întâmpinați cu bucurie peste tot, atât în Italia, cât și în Franța, în Anglia ca în Germania? Oare cu astfel de paraziți ar trebui să se sfârșească o civilizație atât de rafinată și de complexă?” Desigur, ostilitatea față de occident a cuprins un adevărat val de intelectuali la modă cel puțin de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar aciditatea lui Cioran atinge un nivel nemaivăzut de sălbăticie și dispreț. Și nu ne putem abține să nu ne întrebăm dacă nu există, în replica, o afirmație pe care Cioran o citează de la un prieten anonim în „Some Blind Alleys: A Letter”: „Occidentul – nici măcar nu faceți parte din el.”

Mai ales în lucrările sale de tinerețe, retorica lui Cioran amintește mai mult decât oricare alta de Nietzsche. Domnișoara Sontag observă că Nietzsche „a expus aproape întreaga poziție a lui Cioran în urmă cu aproape un secol.” De fapt, însă, acest lucru este doar pe jumătate adevărat. Nu există nicio îndoială că Cioran a fost profund impresionat de Nietzsche; scrierile lui sunt influențate de temele filozofului, de proza sa vie, chiar de modul lui de exprimare. Pasiunea lui Nietzsche pentru violență și putere, inversarea deliberată a ierarhiilor morale moștenite, viziunea sa despre o poziție „dincolo de bine și de rău”: toate acestea și mai multe reapar reinventate în lucrările lui Cioran.

Opera lui Cioran este mai degrabă o imitație nereușită operei lui Nietzsche. El adoptă gesturile retorice extravagante ale acestuia și este încântat atunci când scandalizează opiniile comune; Cioran și-ar dori în mod clar să se descrie pe sine, la fel precum Nietzsche, ca o „dinamită” intelectuală. Dar dacă ar fi să examinăm substanța gândirii lui Cioran, am descoperi că, în aproape fiecare problemă, poziția sa – în măsura în care adoptă o poziție consecventă – este complet în contradicție cu învățătura lui Nietzsche. Domnișoara Sontag recunoaște că „ceea ce lipsește în opera lui Cioran este efortul eroic al lui Nietzsche de a depăși nihilismul”. Întrucât efortul de a depăși nihilismul formează nucleul gândirii mature a lui Nietzsche, absența sa totală în opera lui Cioran marchează deja o diferență importantă față de Nietzsche.

Mai precis, „flirturile” posomorâte ale lui Cioran cu neantul sunt diametral opuse eforturilor lui Nietzsche de a depăși pesimismul otrăvitor al vieții (așa cum o spune în Știința voioasă) a omului care „se răzbună pe toate lucrurile forțându-și propria existență, care devine o imagine a a torturii sale”. Opera lui Cioran se naște dintr-un dezgust – sau cel puțin pretenția unui dezgust – față de viața, în special față de viața omului civilizat. În ciuda propriilor excese, în centrul gândirii lui Nietzsche se află ambiția de a-l trezi la realitate pe omul modern, de a-l elibera din propriile deziluzii. „Mi-aș dori”, scrie Nietzsche, „să realizez ceva care să facă gândul la viață de o sută de ori mai atrăgător”. Pentru Cioran, răzbunarea este medicamentul sinistru care asigură fascinația principală a vieții; pentru Nietzsche, „spiritul răzbunării” constituie principalul impediment pentru autoafirmarea omului. „Ce chin să fii obișnuit, un om printre oameni!”, afirmă el. Dar, așa cum a spus într-una dintre cele mai perspicace observații ale sale, „nimic nu este mai obișnuit decât un suflet tulburat artificial, căci orice poate fi învățat, chiar și durerea”.

Articol original: The anguishes of E.M. Cioran